Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Părintele Iosif Trifa în presa vremii – Darul (text în original)

Părintele Iosif Trifa în presa vremii – Darul (text în original)

Părintele Iosif Trifa în presa vremii – Darul (text în original)

”Pentru care pricină îţi aduc aminte, ca să aprinzi darul lui Dum­nezeu, care este intru tine prin punerea manilor”  II Timoteiu 1, 6.

Reîntors dela sfinţire acum 10 ani nu puteam în­ ţelege deplin aceste vorbe, acest in demn al apostolului Pavel. «Să aprinzi darul ce ţi-s’a dat prin punerea ma­inilor!» Cum? — mă întrebam eu — adecă mie nu mi-s’a dat la Sibiiu un dar gata şi deplin ? Trebue să-l mai aprind şi eu, trebue să mai pun şi eu ceva în el? Azi înţeleg deplin acest indemn.

Zece ani de păstorire mi-au arătat şi dovedit că în vorbele apostolului este un mare adevăr, este un indemn, este o poruncă pe care trebue să o asculte fiecare păstor de suflete.

Hotărât! în darul ce-l aducem dela sfinţire trebue să punem şi noi ceva. El este «aluatul pus în măsura de făină» (Luca 13, 21) — dospitura, frământătura noi trebue să o facem. El este scânteia divină — focul noi trebue să-l aprindem.

Darul este sârma curentului sufletesc ce ne leagă peste veacuri dearândul cu Mântuitorul şi apostolii săi. Un curent îl aduce sârma — celalalt noi trebue să-l încopciem şi să-l punem în ea.

Dela sfinţire aducem aşadar un aluat nou care trebue să ne dospească, să ne schimbe toată fiinţa. Aducem un foc pe care trebue să-l aprindem şi care trebue să ne aprindă mereu. Hirotonia ne dă o legă­tură pe care trebue să o simţim că pune în noi, în sufletul nostru, în fiinţa noastră un ceva deosebit, un ceva din focul aruncat de divinul Isus pe pământ (Luca 12, 49).

Această legătură — conştiinţa ei, meditarea ei şi simţirea ei zilnică — trebue să ne pătrundă, să ne înfioare, să ne schimbe toată fiinţa noastră internă şi externă. In sufletul nostru, în inima noastră, în ochii, în privirile, în vorbele, purtările şi mişcările noastre trebue să avem un ceva ce n’au toţi muritorii: un fior, o mărire, o înălţare şi o înălţime sufletească, morală.

Acesta socot eu că e darul aprins de care vorbeşte apostolul Pavel şi numai un astfel de pescar aprins poate pescui şi câştigă suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Acest dar aprins este ceeace face din preoţie mai mult decât o carieră şi din preot mai mult decât un funcţionar.

Acest dar aprins îl sue pe preot sus pe amvon şi de pe amvon îl pogoară cu lumină, milă şi ajutor jos între ceia ce şed în umbră şi întunerec, în mizerie morală şi materială.

Acest dar aprins nu-l lasă pe preot să se «moder­nizeze», să se «acomodeze» «modei» şi tuturor scăde­rilor şi deprinderilor rele, ci îl ţine sus la înălţime mo­rală deasupra patimilor şi păcatelor vremii. . Acest dar aprins pune în sufletul preotului ceva din ostenelele, din însufleţirea, din dragostea şi râvna apostolilor de a se face tuturora toate ca pe toţi să-i câştige pentru evanghelie.

Acest dar se face şi acest dar îl face pe preot «tată» ce-şi îndeamnă şi povătueşte fii (I Tesal. 2, 11) şi «mamă» ce-i mângâie (I Tesal 2, 7) şi e gata a-şi «da şi sufletul» pentru «grija» şi «clă­ direa» lor.

Darul este focul sfânt ce s’a pogorât peste apo­ stoli şi se pogoară mereu peste urmaşii lor.

Cine l’a primit, cine l’a înţeles, cine l’a simţit ca pe «focul ce arde în oasele lui» (Ieremia) şi în sufletul lui, niciodată nu-l mai poate pierde şi nimenea nu îl mai poate lua.

*

Îl avem oare toţi şi îl avem totdeauna acest dar aprins? Eu socot că nu.

Nu-l avem decâteori considerăm preoţia ca o simplă carieră ce se poate lăsă şi schimba oricând, oricum şi cu oricare alta — aşa precum au făcut unii părăsindu-o ca să poată dobândi… cu­ coane iar alţii trecând delà altar drept la .. poliţie ca şi când «sabia Duhului sfânt», «coiful mântuirii» şi ce­ lelalte arme .ale preotului ar avea oareşcareva legătură cu sabia şi revolverul delà poliţie.

Nu-l avem apoi de câteori credem că cu «fie nu­ mele Domnului binecuvântat» ne-am încheiat orice che­ mare şi activitate pastorală pe o săptămână de zile.

Nu-l avem apoi de câteori mai credem şi azi în norma şi vorba uşoară ce o spune poporul că «popa-i popă numai până îi îmbrăcat în hainele din biserică» … ca şi când darul ar sta ascuns în hainele de acolo şi nu în inima noastră, în purtările şi ostenelele noastre pastorale şi iarăşi nu-1 putem avea nici atunci când con­ siderăm darul de o unealtă, de un mijloc de făcut bani cu el din exploatarea năcazurilor sufleteşti ale păstori­ ţilor noştri.

«Nu fi nebăgător de seamă de darul, care s’au dat ţie cu punerea manilor preoţiei» zice apostolul Pavel (I Timoteiu 4, 14) — şi tocmai această nepăsare o avem mulţi de multeori. O avem de câteori facem slujbele aşa de mântuială cu răceala funcţionarului delà birou. O avem de câteori gura noastră nici luminează, nici încălzeşte, ci numai ceteşte înainte slujbele din Litur- gier şi Molitvelnic.

«Tu dară fiul meu întăreşte-te în darul cel întru Hristos Isus» scrie apostolul Pavel lui Timoteiu (II Timot. î* 2, 1)… şi eu sotot că tocmai această «întărire» o căutăm noi prea puţin. Avem mulţi, foarte mulţi harnici preoţi specialişti şi specializaţi în toate ramurile ocupaţiunilor afară de una: cea duhovnicească. Avem politiciani isteţi, adecă trăgători de sfori politice şi trecători din un partid politic în altul, avem întemeietori şi organizatori de bănci, magazine şi tot soiul de întreprinderi. Acum cu vrem’le schimbate avem şi furnisori, samsari şi negu­ stori destui — avem însă prea puţini de aceia cari s’au lăsat cu partea Măriei, cu «întărirea» darului, cu munca, osteneala şi specializarea în ogorul duhovnicesc, pa­ storal.

Ştiu că din sute de părţi vor reflectă şi obiecţionâ unii, că vina o poartă mizera salarizare. Au toată drep­ tatea: greul vieţii ne înfrânge, ne apleacă spre pământ, ne pleacă de multeori şi pe căi neiertate şi ne răpeşte vremea şi răgazul necesar a ne putea ocupă cum ar trebui în partea chemărilor noastre pastorale. — Dar trecând peste adevărul, că nu bogăţia aprinde darul, nici mizeria nu-1 poate stânge, mă întreb: unde ne sunt ceia mai bine situaţi şi mai feriţi şi uşuraţi de grijile materiale? De ce aleg pe Marta, valurile politice, finan­ ciare, bancare şi nu cealaltă parte a chemă-ilor noastre ?

Dar eu cred, că şi pe noi ceialalţi mai «subţiri» numai «întărirea» darului, partea Măriei, ne poate salvă şi ajută.

Eu cred, şi în decursul de 10 ani de păstorire am observat şi constatat, că de câteori am încălzit un ideal pastoral, am muncit şi luptat pentru el, Domnul a fost înapoia mea cu grija materială. De multeori am rămas surprins şi uimit din ce parte neaşteptată îmi vine ajutor, material în semnul şi arătarea adevărului evanghelic: «căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu — şi vestirea ei — şi toate celelalte se vor adaoge vouă» căci «ştie Domnul ce vă trebueşte». Şi iarăş de câteori am părăsit datoriile pastorale şi am plecat după alte «învârtiri» şi ocupaţiuni mai «rentabile» nici o altă ispravă n’am putut face decât datorii materiale.

«Să nu luaţi voi darul lui Dumnezeu înzadar» zice apostolul Pavel (II Corint. 6, 1) şi darul ce nu se aprinde şi nu aprinde, nu luminează şi nu încălzeşte mereu, nu -poate fi decât un dar dat şi luat «înzadar». Despre acest fel de dar zice Scriptura că este: «Trimbiţa ce şi-a pierdut glasul» (I Corint. 14,8), «sabea ce şi-a pierdut puterea» (Luca 14, 34) şi «lumina ce s’a făcut întunerec» (Luca 11, 35).

Canoanele spun, că darul nu se mai poate luă sau pierde. Ca să poţi luă dela cineva ceva, trebuie să aibă ceva. Cine n’are nimic, n’are ce pierde. Dela cine n’a simţit darul şi nu 1-a aprins, nici canonul n’are ce luă sau lăsă.

*

Trăim vremuri schimbate şi pline de primejdii pentru biserica, credinţa şi turma noastră. In toate părţile se sting candelele idealurilor, virtuţilor şi purtărilor morale. Datoriile şi răspunderile noastre de a le aprinde şi a le ţinea aprinse cu focul darului nostru sunt mai mari şi mai grele ca oricând.

Să nu le uităm şi să nu uităm niciodată, că sfâr­ şitul vieţii noastre preoţeşti trebuie să se încheie cu cuvintele apostolului Pavel: «darul lui Dumnezeu n’a fost în mine înzadar».

Pr. I. Trifa

Anul XI / Decemvrie 1921 / Nr. 12
REVISTA TEOLOGICIA

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!