Am înţeles la congres că le avem în foarte puţine locuri. Această constatare nu ne poate de loc îmbucură. Dimpotrivă, ne îndeamnă să’ spunem tuturora datoriile ce le, au de a le înfiinţa cât mai curând.
Subsemnatul am înfiinţat în parohia mea casa cul turală la 10 Februariei 1919. Acum, după ce o am de, 2 ani trecuţi, veiu spune unele constatări — de interes cred — în jurul înfiinţării şi chemărilor ce le au aceste case culturale.
Voiu spune despre casele culturale că sunt o cerinţă a vremurilor noastre, o întreită cerinţă: culturală, naţio nală şi morală.
Ca o cerinţă culturală, casa culturală va fi mai mult decât o «casină» cu gazete şi foi. In un înţeles mai larg folosit cuvântul «cultură», ea va îmbrăţişa şi se va interesă de toate laturile culturale, de tot ceeace poate presta ca cultură un sat, o parohie.
Pe lângă foi şi reviste bune, ea va avea înainte de toate o bibliotecă bună. Ştiute fiind greutăţile cu î cari se pot strânge cărţi bune şi înfiripă biblioteci bune, eu cred că la centru ar trebui aleasă o comisie price pătoare care să cumpere şi să strângă cărţi bune pentru casele culturale — eventual să le editeze. Este acest lucru o trebuinţă neapărată unui preot izolat la ţară.
In legătură cu învăţătorul casa culturală îşi va face apoi corul, muzica ei, cu cari va aranja teatre, pe treceri în folosul societăţii. Ar fi de dorit ca admini straţia noastră să deie concedii de petreceri numai pentru astfel de scopuri culturale sau eventual filantropice.
Aranjarea de conferinţe poporale ar trebui să o facă două-trei case culturale vecine, ştiut fiind că po porul mai cu interes ascultă pe ceeace vin mai de departe să-i spună ceva.
In casa culturală va trezi apoi preotul interesul istoric pentru trecutul comunei, şi pentru urmele lui istorice. Spre acest scop, cu ajutorul membrilor va strânge de prin sat tot ceeace i-ar putea fi de folos la scrierea monografiei comunei. In legătură cu aceasta preotul va face un muzeu în care va strânge din sat tot ceeace poate fi de interes şi de valoare istorică-etnografică. Un astfel de muzeu va putea salvă multe lucruri de valoare.
In casa culturală va pregăti preotul terenul pentru înfiinţarea de cooperative, bănci poporale, ştiut fiind, că poporul nostru este foarte conservativ şi foarte refractar faţă de ideile noue, ce vrem să le punem în slujba şi folosul lui. Mă gârfdesc că un an de zile mi-a trebuit, ca să «înaintevestesc» sosirea şi înfiinţarea coo perativei din satul rneu.
Dela centru va trebui apoi să se ia iniţiativa pro curării de schiopticoane, cu filme potrivite pentru che mările -caselor culturale.
Se vor Ocupă casele culturale şi cu analfabetismul şi peste tot cu tot ceeace înseamnă cultura unui sat.
Am zis apoi, că sunt casele culturale o cerinţă naţională. In aceste vremuri pline de curente şi fră mântări sociaf-politice, mai mult rele decât bune şi mai mult bolnave decât sănătoase, casele culturale sunt cel mai potrivit mijloc să dăm poporului orientări social- poltice bune şi sănătoase.
Cu drag mă gândesc la cei 100 de membri ai casei noastre culturale. După 2 ani de zile ei sunt, am făcut din ei, azi învăţăceii mei şi din casa culturală ei duc, ca sârmele unui telefon* lumină, orientări bune în toate încăperile satului meu.
Binefacerile naţionale ale caselor culturale ar trebui statul să le răsplătească fără sgârcenie.
Am zis apoi, că mai sunt casele culturale şi o cerinţă morală. Această cerinţă am precizat-o în o vor bire ţinută astă iarnă poporenilor mei strânşi la teatrul casei culturale astfel:
«Casa noastră mai are şi o altă chemare ce se ridică peste toate celelalte: să îndrepteze neîncetat- poporul pe calea cea bună a credinţii şi purtărilor bune. Avem în casa noastră Bi blia şi Testamenturile. Şi nu numai le avem, ci le şi deschidem, cetim în ele, scoatem lămuriri, tălmăciri, îndemnuri bune din ele. Va zice careva dintre D-Voastră că lucrul acesta îl fac numai pocăiţii. Noi însă ştim că Biblia şi Testamenturile nu sunt numai ale lor, ci şi ale noastre, ale tuturor creştinilor să cetim în ele, să ne luminăm din ele şi lucrul acesta îl putem face şi fără să ne botezăm a doua-oară,’ lăpădându-ne de biserica şi credinţa părinţilor noştri.
«Casa noastră va priveghia neîncetat, ca, în fiecare casă a satului nostru să petreacă şi să sporească credinţa şi purtările cele bune şi să scadă cele rele, — pentrucă noi ne dăm seama, că tăria unei comune nu stă numai în cărţile ce le are, în istoria ce o scrie, sau vechiturile ce le strânge, ci stă înainte de toate în credinţa, în tăria, în valoarea şi purtările morale ee le are. Fără ele nici un pas nu poate face în calea vremii şi a istoriei…»
Ca întregire la acest program am făcut odată în săptămână şi o zi de strană în casa culturală pentru aceia, cari vreau să se ocupe cu învăţarea cântărilor bisericeşti şi a tipicului.
Tot în legătură cu acest program va putea preotul pregăti terenul pentru diferite societăţi cu caracter moral, ca «sfaturile»: iniţiativa lăudabilă a fraţilor din ţara Fă găraşului, reuniuni de femei, fonduri pentru văduve şi orfani etc.
Aceste sunt câteva puncte din programul caselor culturale pe cari le-am încercat şi în mare parte le-am şi realizat în decurs de 2 ani. Se înţelege, realizarea lor nu e un lucru aşa de uşor. Sunt la sate şi oameni răutăcioşi destui, cari nu privesc cu ochi buni mişcările pentru deşteptarea şi luminarea poporului, ci îl vreau să rămână mai departe în întunerec şi neştiinţă spre folosul pungii lor. Aceşti oameni decâteori pot suflă în lumina caselor culturale şi duc hulă şi minciuni de ele. Mi-aduc aminte că a doua zi după înfiinţarea casei mele tot satul era plin de vorbele: «auzitaţi măi, că popa vrea cu puterea să pună pe fiecare număr de casă 20 de coroane?»
Un lucru nou fiind casa culturală preotul trebue să o susţină cu însufleţirea şi avântul lui până când ea devine cerinţa lor sufletească.
Mă gândesc că la Vidra mi-au trebuit 2 ani de zile ca din «casa popii» să fac «casa lor», necesitatea lor sufletească — şi anii aceştia poate vor trebui şi în alte locuri.
Nu-i vorbă, cu mult mai uşor i-ar fi preotului să se închidă în liniştea casei sale şi să stea «odihnit» acolo. Ce odihnă ar putea însă avea preotul în casă, când afară suflă vânturi şi curente nesănătoase, iar pă storiţii lui «şed în umbră şi întunerec»?
Nu numai datoria naţională, ci şi Scripturile ar strigă după el să iasă afară la muncă.
De încheere voi spune, că e cerinţa vremilor, ca lângă fiecare biserică să răsară, să se înfiripe fără în târziere o casă culturală,
Dacă s’a zis că şcoala e fica bisericii, casa cultu rală va fi o altă fică mai tineră a bisericii şi a şcolii, deopotrivă.
Sau dacă va fi şi va trebui să predăm cândva statului 1 şcoala, casa culturală va remânea şi mai de parte în locul ei şi în edificiul ei, ca fica ei iubită.
Pr. losif Trifa
Anul XI / Aprilie-Maiu 1921 / Nr. 4—5.
REVISTA TEOLOGICĂ
