Anul acesta foaia Iisus Biruitorul se situează în cel de al 89-lea an al apariţiei sale. Un interval de timp al binecuvântării lui Dumnezeu şi al responsabilizării, totodată. Şi un an în care, cred, ar trebui să luăm act ceva mai angajat asupra fidelităţii misiunii şi mesajului Părintelui Iosif şi al colaboratorilor săi pentru fiecare dintre noi. Din păcate, misiunea şi impactul lecţiei Iosif Trifa în contextul gazetăriei româneşti, atât bisericeşti, cât şi laice, şi rolul catalizator al scrierilor sale suferă încă de o nefirească şi nedreaptă îndosariere.
Despre Părintele Iosif Trifa s-a scris destul de puţin sau, atunci când s-a scris, nu întotdeauna „scriitorul” a reuşit să depăşească fragmentarismul sau miopia abordării. De multe ori, disimulata mărturie a exegezei a făcut casă bună cu autosatisfăcătoarea prejudecată, construită nu atât pe metoda după care s-au trasat principiile gazetăreşti şi după care s-a întrupat eficienţa spirituală, cât pe evaluări contextuale (operate în coada lui se zice că), nu o dată orchestrate la adăpostul convenţionalismelor de interpretare. Nu mai poate mira pe nimeni faptul că s-a ajuns astfel la criticisme febrile, produse, de regulă, din înălţimea unor survolări exegetice artizanale, calchiate pe natura echivocă a conflictului Preot Iosif Trifa – Mitropolit N. Bălan, care, pentru unii, se traduce Preot Iosif Trifa – Biserica Orodoxă Română. Chiar şi acum, după atâţia ani de la „emanarea” actelor reparatorii dinspre Sfântul Sinod al Bisericii noastre (aici incluzând şi ridicarea caterisirii Părintelui şi reabilitarea memoriei sale) spre structurile „descentralizate” şi reaşezarea Mişcării iniţiate şi conduse de Părintele Iosif Trifa în albia de har a aceleiaşi Biserici, încă se ridică destule voci care, în virtutea mimetismelor şi clişeelor de valorizare, continuă „să îşi dea cu părerea” asupra viabilităţii sau nonviabilităţii discursului Oastei Domnului. Texte puse sub o falsă lupă a cercetării sau analize făcute în graba unor însărcinări „precise” de serviciu (nu de puţine ori comise în marginea unor simulacre de gândire) pun încă la index dimensiunea unui om al Bisericii care a dat, la vremea sa, pildă despre cum e posibil să-ţi construieşti un discurs cu valenţa provocării prin durabilitate la timp.
Însă faptul că acest proiect misionar rezistă, că impactul cărţilor Părintelui este cât se poate de remarcat, că articolele sale continuă să condiţioneze metabolisme spirituale şi să întruchipeze itinerarii de conduită moral-duhovnicească fac din Părintele Iosif ceea ce este, în fapt. Adică un versant al Bisericii noastre, de o acută actualitate şi vitalizantă prospeţime. Lucrurile acestea sunt extrem de vizibile, de reale pentru fiecare dintre noi. Cu toate acestea, Părintele Iosif rămâne, pentru multă lume, un necunoscut.
La cumpăna dintre ani, acum o sută de ani, Părintele Iosif îşi propunea să pună un început nou pentru vremea ce urma să vină. Nouă nu ne cere nimeni să facem lucrarea Părintelui la acea binecuvântată vreme, ci un lucru extrem de uşor şi de firesc: legitimarea acelei chemări pentru fiecare dintre noi, cei care i-am făgăduit urmarea şi înrolarea sub acelaşi steag al luptei împotriva păcatului, în vremea de acum. Cei de lângă noi nu îl regăsesc pe Părintele Iosif pentru că nu mai reuşesc să identifice modelul lui în contemporaneitate. Nu îi mai găsesc ucenicii, urmăritorii care să îl înlocuiască în viaţa de zi cu zi.
Cu Părintele Iosif nu ne întâlnim doar la Adunarea anulă din februarie, prilejuită de trecerea sa la Domnul, sau de Rusaliile din Dumbravă, la praznicul Oastei Domnului. Părintele Iosif este sau trebuie să fie pentru noi o prezenţă normativă pentru viaţa noastră de zi cu zi, de clipă de clipă. Mulţi sibieni, trecând prin cimitirul Dumbrava, se opresc şi se închină la mormântul Părintelui. O fac nu neaparat pentru că ştiu cine odihneşte acolo, ci pentru că cel mai adesea găsesc pe câte cineva în rugăciune la acel mormânt. Şi acea rugăciune învăluie, vorbeşte pentru noi… Dacă şi viaţa noastră ar fi o rugăciune de drag pentru Părintele Iosif, atunci cu siguranţă că Părintele pentru extrem de multă lume nu ar mai rămâne un pe nedrept necunoscut…
Romeo PETRAŞCIUC
