1. În urma părinţilor noştri au rămas cele mai frumoase sălaşe de rugăciune, biserici, schituri, paraclise, cruci, mănăstiri…
Aceste dovezi văzute arată marea lor credinţă şi adânca lor închinare…
Iar noi, nevrednicii, nu suntem în stare nici măcar să le păstrăm!
2. Nu-i de-ajuns să vezi,
nu-i de-ajuns să afli numai câteva adevăruri începătoare,
ci trebuie să mergi până la credinţă.
Cele ce se văd trebuie să te ducă spre cele ce nu se văd.
Legea trebuie să te conducă spre Har,
Proorocii trebuie să te conducă până la Hristos.
El este ţinta. Şi El trebuie să fie!
3. Ochii tăi şi urechile tale să te ducă la credinţă!
Mintea ta şi inima ta să te ducă la credinţă!
Gândurile tale şi simţămintele tale să te ducă la credinţă.
Tot ce este în tine şi tot ce este în afară de tine să te ducă la credinţă.
Numai când ai ajuns acolo să fii sigur.
4. Voi cinstiţi pe un Dumnezeu pe Care nu căutaţi să-L cunoaşteţi.
Pe Care nu-L iubiţi şi nu-L doriţi. Chiar vă temeţi de apropierea şi cunoaşterea Lui, atât de mulţi dintre voi!
Îi daţi jertfe,
Îi înălţaţi case falnice,
Îi strigaţi slujbe şi rugăciuni lungi,
Îi aduceţi închinarea voastră îndepărtată şi plină de teamă,
– dar nu vă apropiaţi de El. Căci cei mai mulţi nici nu doriţi să-L cunoaşteţi. Ca nu cumva, cunoscându-L, să-L ascultaţi!
5. Vă temeţi de păstori, rabini, hogi, predicatori…
plătiţi orice şi oricui,
numai nu vă apropiaţi voi de El. Să meargă alţii înaintea Lui pentru voi, care nu-L cunoaşteţi şi care nu doriţi să-L cunoaşteţi.
Îi daţi lui Dumnezeu cu bucurie şi în grabă pomenile voastre, închinarea voastră, datinile voastre, orice,
– numai să nu-I daţi inima voastră. Să nu-I daţi via-ţa voastră în toată intimitatea ei.
6. Cum să vă mai arate şi cum să vă mai spună ca să înţelegeţi odată că nimic din ceea ce vreţi să-I daţi nu-L poate mulţumi? Şi nu poate primi de la voi, dacă nu-I daţi inima voastră.
Nimic din ceea ce-I daţi nu poate înlocui darul cel mai de preţ al inimii, pe care îl vrea El. Singurul dar pe care îl aşteaptă Domnul de la voi şi pe care îl primeşte cu cea mai mare bucurie (Prov 23, 26; Rom 6, 13-19; 12, 1).
O, inima, inima…
7. O, când Îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu, atunci Îi veţi şi aduce o închinare vrednică de El!
Atunci nu veţi zice că „aici” sau „acolo” vrea El,
numai ca să nu faceţi nici aici, nici acolo.
Ci în toată vremea şi în tot locul (Ef 6, 18; I Tim 2, 8) veţi căuta să-I slujiţi cu ascultare lui Dumnezeu, prin Hristos.
8. Un ceas are vestirea, un ceas iertarea, un ceas slujirea,
– dar veşnică e bucuria răsplătirii!
Un ceas are ispita, un ceas căderea, un ceas jude-cata,
– dar veşnică va fi ispăşirea!
Căci după cum făgăduinţa îşi are ceasul ei, şi îm-plinirea îşi are ceasul ei…
Şi după cum ceasul soseşte, tot aşa ceasul trece.
Numai veşnicia rămâne. La aceasta să gândim!
9. Până nu-L cunoşti pe Hristos,
până nu soseşte ceasul să-L întâlneşti pe El,
ai felul tău de închinare. Felul tău de credinţă. Felul tău de viaţă şi felul tău de umblare.
Însă când vine Hristos în viaţa ta, felul acesta a trecut!
Soseşte un fel nou. Ceasul acesta te face să schimbi totul cu El. Şi să laşi totul pentru El (Filip 3, 7-9).
Să începi totul din nou cu El.
10. Duhul este miezul, Adevărul este coaja.
Duhul este conţinutul duhovnicesc, lăuntric; Adevărul este forma concretă, din afară.
Duhul este credinţa, Adevărul este învăţătura.
Duhul este puterea, Adevărul este Cuvântul prin care lucrează această putere şi ni se împarte.
Duhul lucrează asupra inimii şi a simţămintelor. Adevărul lucrează asupra minţii, a raţiunii…
Aceasta este lucrarea desăvârşită în noi.
11. O învăţătură sănătoasă care luminează mintea şi o îndrumă spre înfăptuirea binelui este lucrarea Adevărului. Iar partea care mişcă inima, aducând în ea lumină, bucurie, dragoste, evlavie, cumpătare şi râvnă în realizarea Binelui este lucrarea Duhului Sfânt…
Duhul este Izvorul, iar Adevărul este albia pe care curge ordonat şi folositor acest Izvor binecuvântat în viaţa noastră şi în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea, numai când acestea amândouă merg şi lucrează împreună este într-adevăr împlinirea voii lui Dumnezeu.
12. Marile nenorociri ale vremurilor din urmă vor veni din pricina învăţăturilor înşelătoare şi rătăcite care vor fi răspândite cu mare putere de duhul cel amăgitor şi vrăjmaş al lui Antihrist (II Tes 2, 11-12; I In 4, 3).
De aceea, suflete dragă, fii băgător de seamă, că nu ajunge numai să aibă cineva o râvnă puternică şi un duh aprins, ci este foarte important dacă şi învăţătura lui este cea sănătoasă, dovedită prin veacuri de vieţuire şi de ro-diri sfinte, din trecut şi până astăzi.
Căci duhul se păstrează prin Adevăr, după cum Adevărul devine rodnic şi aprins prin Duhul.
13. Cine îşi schimbă învăţătura, acela nu mai are nici acelaşi Duh, nici aceeaşi credinţă.
De aceea vine dezbinarea şi vin partidele, certurile şi neînţelegerile.
De aici vine lipsa armoniei şi a iubirii.
De aceea, aveţi toată grija să nu părăsiţi învăţătura, nici să adăugaţi sau să scoateţi nimic din ea.
Căci Adevărul numai întreg poate fi păstrat.
14. Toată fiinţa noastră trebuie să se cutremure când stăm în faţa Domnului, căci atunci stăm în faţa Aceluia Care cunoaşte toate tainele noastre, toate pă-catele noastre, toate dorinţele noastre, toate nevoile noastre, tot viitorul nostru.
Înaintea Lui, inima noastră să fie sinceră în tot ce are şi în tot ce mărturiseşte.
Ochii noştri să fie plecaţi cu respectuoasă smerenie,
urechile noastre să fie atente cu teamă ascultătoare,
gura noastră să fie cumpătată în vorbiri şi tăcere.
Iar gândurile, stăpânite numai de curăţie şi evlavie.
15. Nu rupeţi legătura scumpă a dragostei dintre voi aşa de uşor, cu bănuieli şi cu şoapte care, de cele mai multe ori, nu sunt adevărate, ci sunt doar scorniri drăceşti de la cei răi.
Căci niciodată nu se mai poate reface între voi cum a fost, iubirea, dacă o rupeţi.
Chiar şi dacă se mai leagă iarăşi, tot se va cunoaşte că a fost ruptă acolo.
Şi vai de acela din vina căruia se rupe.
16. Nu vorbiţi niciodată mai ales lucruri pe care nu le cunoaşteţi bine.
Acestea cu atât mai mult atunci când e vorba de mai-marii voştri, pentru că uşor te poate înşela şi ochiul şi urechea ta.
Bănuind şi şoptind despre învăţătorul tău, te poţi face vinovat de un păcat foarte greu.
Şi poţi fi aspru pedepsit (Numeri 12, 1-15; I Tim 5, 19).
Căci este scris: „Pe mai-marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău” (Fapte 23, 5).
17. Chiar dacă fiecare Îl aflăm pe Hristos în chip deosebit, chiar dacă pe fiecare dintre noi Iisus ne gă-seşte în alt loc şi ne cheamă într-alt fel,
urmările aflării Lui – dovada că L-am aflat şi întâl-nit, că L-am cunoscut pe Domnul – se arată la fiecare în acelaşi fel!
Adică fiecare Îi predă Domnului îndată totul.
Şi fiecare lasă totul şi pleacă la mărturisirea şi ves-tirea Lui.
Şi fiecare uită şi frica, şi ruşinea, alergând în căuta-rea şi aducerea altora la Hristos!
18. Dar ai făcut tu oare pe cineva să vină la Hris-tos?
Ai putut tu face pe cineva din cetatea ta să iasă afa-ră la El? Dacă da, atunci ferice de tine! Înseamnă că mărturisirea ta a fost curată şi binecuvântată de Dum-nezeu, fiindcă a fost făcută bine.
Fă şi mai departe la fel – şi vei fi binecuvântat!
19. Dacă nu s-a luat nimeni după cuvântul tău şi mărturisirea ta ca să meargă până la Iisus,
atunci vezi că trebuie să fie ceva nepotrivit în măr-turisirea ta sau în viaţa ta! Sau în amândouă.
Vezi unde este vina!
Căci ori glasul tău nu are convingerea şi puterea mărturiei, ori nu se vede în viaţa şi în purtările tale dovada că tu L-ai întâlnit şi L-ai cunoscut pe Hristos.
Ori şi una, şi alta.
20. Dar cei care s-au luat după tine unde au ajuns?
Unde i-ai îndrumat şi la cine au ajuns cei ce vin după tine?
Nu cumva, în loc să-i duci la Hristos, i-ai dus la păcat?
Nu cumva i-ai dus la credinţe greşite, la învăţături străine, la ură, la neînţelegeri, la adunări străine – şi nu la Hristos (I Tim 6, 3-5)?
Lumina iubitului fiu / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2005
