Catehism

PATRIARHIA ROMÂNĂ (1925-2025):100 DE ANI ÎN SLUJBA POPORULUI ȘI STATULUI ROMÂN

Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost un prim pas și act oficial pentru instituirea patriarhului în fruntea Bisericii române.

În Biserica Ortodoxă, expresia maximă a autocefaliei o reprezintă organizarea unei Biserici locale ca Patriarhie. Mai precis, atunci când o Biserică autocefală devine Biserica majoritară a unui neam, respectiva Biserică este ridicată la rangul de Patriarhie, iar întâistătătorul său este proclamat patriarh (din grecescul, compus din patrie și – primul).

De origine apostolică, Biserica Ortodoxă Română s-a născut din predica Sfântului Apostol Andrei în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, în vechia provincie romană Scythia Minor, astăzi Dobrogea. Organizată mai întâi ca arhiepiscopie autocefală cu scaunul arhiepiscopal la Tomis, Biserica Ortodoxă Română s-a dezvoltat rapid pe întreg teritoriul românesc.

Astfel, în secolul al XIV-lea, în cele două principate românești suverane, Moldova și Țara Românească, existau deja două mitropolii de facto autocefale: Mitropolia Moldovei (autocefală din 1401) și Mitropolia Ungrovlahiei (autocefală din 1359).

Ca urmare a unificării celor două principate românești și a creării „României” în anul 1859, cele două mitropolii ortodoxe românești s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxă Română, ce avea ca întâistătător pe mitropolitul Ungrovlahiei, cu reședința la București.
În 1885 Patriarhia Ecumenică a trimis tomosul de autocefalie Bisericii Române și câte o enciclică celorlalte Patriarhii și Biserici Ortodoxe autocefale, vestind-le că a recunoscut autocefalia Bisericii române. Deși autocefalia Bisericii române a fost recunoscută abia în 1885, Biserica română s-a bucurat de o autonomie asemănătoare autocefaliei încă de la începutul organizării politice a Țării Românești și a Moldovei.

La 9 mai 1877, s-a proclamat independența de stat a României, act consfințit apoi prin jertfele de sânge ale ostașilor români în războiul din 1877-1878 împotriva imperiului otoman.

Se înțelege că după cucerirea independenței de stat a României, a crescut și prestigiul țării în afara granițelor ei. A crescut însă și autoritatea Bisericii române, încât era necesară acum și dobândirea formală a independenței sau autocefaliei sale. Pentru context adițional se pot vedea și încercările făcute sub Alexandru Cuza pentru ca autocefalia Bisericii Ortodoxe Române să devină fapt împlinit: Prin atitudinea sa fermă în neînțelegerea cu Patriarhia de Constantinopol, Domnitorul Alexandru Ioan Cuză a făcut un prim pas spre recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe.

După înlăturarea lui Cuza din scaunul domnesc (11 februarie 1866), problema „autocefaliei” a stagnat pentru câțiva ani. Era limpede însă pentru oricine că se făcuse un însemnat pas înainte și că nu se putea renunța la luptă până la recunoașterea acestei autocefalii de către Patriarhia Ecumenică. În însăși Constituția promulgată la 30 iunie 1866 se preciza astfel: Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. În Legea organică din 1872, ca și în regulamentele care au urmat, Biserica română era numită din nou „autocefală”, deși această calitate nu-i fusese încă recunoscută de drept.

După Războiul de Independență, patriarhul Ioachim III (1878-1884) a crezut că poate ajunge la unele tratative cu guvernul român. De pildă, în 1879, când i s-a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei noi arhierei titulari aleși de Sfântul Sinod, a făcut anumite obiecții cu privire la Legea organică și mai ales cu privire la „autocefalia” Bisericii române, declarând că nu o recunoaște.

La pretenția patriarhului că Mitropolia Ungrovlahiei s-ar afla „sub suprema suzeranitate spirituală” a scaunului ecumenic, mitropolitul primat Calinic Miclescu a apărat cu demnitate autocefalia Bisericii române, dovedind cu temeiuri canonice și istorice că patriarhul nu are niciun drept de amestec în treburile ei.

Raporturile Bisericii și ale statului român cu Patriarhia nu s-au îmbunătățit, ci dimpotrivă, s-au înăsprit la începutul anului 1882, prin două fapte.

Astfel, la 9 martie 1882, luându-se în discuție în Camera Deputaților modificarea Legii organice din 1872, s-a exprimat dorința ca primatul Bisericii Ortodoxe Române să fie ridicat la treapta de patriarh, iar în Oltenia să se creeze o mitropolie, cu reședința la Craiova. Peste câteva zile, la 25 martie 1882, s-a sfințit pentru prima dată la români Sfântul Mir, în catedrala mitropolitană din București, firește, fără consimțământul Patriarhiei ecumenice.

Aflând despre aceste lucruri, patriarhul ecumenic Ioachim III a trimis „mitropolitului Ungrovlahiei și tuturor celorlalți ierarhi din România”, o scrisoare plină de mustrări și învinuiri, invocând din nou drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Române.
Scrisoarea patriarhală din 10 iulie 1882 a fost pusă în discuția Sfântului Sinod, în ședința sa din 23 octombrie 1882. Membrii înaltului for au încredințat pe învățatul episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului să întocmească un raport temeinic, prin care să spulbere toate învinuirile aduse de patriarh, raportul fiind aprobat și semnat de membrii Sfântului Sinod în ședința din 23 noiembrie 1882, și apoi înaintat Patriarhiei.

După Primul Război Mondial, România și-a recuperat provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina și Transilvania) aflate până atunci sub stăpâniri străine, formând astfel România Mare (1 Decembrie 1918).

În mod spontan, ortodocșii români din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxă Română, reușindu-se pentru prima oară în istorie unificarea Ortodoxiei românești.

Prin acest proces de unificare, prestigiul Bisericii Ortodoxe Române a crescut foarte mult în sânul Ortodoxiei și în relațiile ei cu celelalte Biserici creștine din lume.

Ca o consecință a acestei evoluții a apărut și ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, ce a găsit imediat o largă susținere în întreaga societate românească.

Astfel, în 7 decembrie 1924, Nicolae Iorga publică un articol intitulat „Necesitatea înființării patriarhatului” în care argumenta istoric dreptul Bisericii noastre de a fi înălțată la rang de Patriarhie.
În aceeași perioadă, Alexandru Lepădatu, ministru al cultelor, publica articolul „Înființarea patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română”, în care sublinia prestigiul moral, cultural și material câștigat de Biserica noastră în cadrul Ortodoxiei.

În ședința din 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cernăuți a adoptat un memoriu în care susținea ideea înființării Patriarhiei Române și l-a înaintat mitropolitului primat pentru a-l prezenta Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Cu aceeași convingere, în 11 decembrie 1924, Preasfințitul părinte Dionisie Erhan, episcop-vicar al Eparhiei Chișinăului, îi adresa mitropolitului primat Miron Cristea o scrisoare în care spunea că, „după ce poporul nostru, condus de Sfânta Biserică, a trecut prin atâtea greutăți și a ajuns în sfârșit la întregirea firească, adunând într-un mănunchi toate ținuturile locuite de români, după ce Bisericile autocefale: Transilvăneană, Bucovineană, precum și cea Basarabeană, s-au unit într-un trup, nu mai poate fi discuție despre ridicarea Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei la înălțimea de Patriarhie și a face pe capul ei Arhiepiscop al Bucureștilor și Patriarh a toată România”.

Este clar, deci, că inițiativa ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a aparținut deopotrivă credincioșilor și clericilor, Bisericii și statului român.

Pentru a da glas tuturor acestor inițiative, în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Moldovei și Sucevei, Pimen Georgescu (1909-1934), a făcut oficial propunerea ca „Mitropolia Ungro-Vlahiei (Munteniei) cu scaunul Mitropolitan din București, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungro-Vlahiei ca primat al României, care de drept e și președinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române cu reședința la București”.

Documentul a fost semnat de Mitropolitul Nectarie Cotlariciuc al Bucovinei, de Arhiepiscopul Gurie Grosu al Basarabiei şi de Episcopii LucianTriteanu al Romanului, Roman Ciorogariu al Oradiei, Nicolae Colan al Clujului şi Ilarie Teodorescu al Constanţei.
Propunerea a fost inclusă pe ordinea de zi a Sfântului Sinod în şedinţa din 4 februarie 1925, condusă de Arhiepiscopul Gurie Grosu al Chişinăului.

În timpul luărilor de cuvânt, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a prezentat „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc”.

La finalul întâlnirii sinodale a luat cuvântul Mitropolitul Primat Miron Cristea. Tot atunci, Miron Cristea a exprimat ideea înălțării unei Catedrale Naționale, proiect concretizat în mandatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel Ciobotea.

Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută şi aprobată, cu unanimitate de voturi, de Senat şi Camera Deputaţilor. În 23 februarie 1925, legea în cauză a fost promulgată de Regele Ferdinand.

În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, despre această istorică hotărâre de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

La data de 25 februarie 1925, a fost promulgată legea pentru înființarea Patriarhiei Române. Ridicarea la această demnitate a venit în contextul consolidării unificării bisericești, dar și în scopul sporirii prestigiului Bisericii noastre. Propunerea de înființare a Patriarhiei Române a fost pusă în discuția Senatului și a Camerei Deputaților, pe 12, respectiv 17 februarie 1925. Proiectul a fost acceptat de Senat cu 89 de voturi (două împotrivă), iar în Camera Deputaților cu unanimitate de voturi (156). În Senat, ministrul Alexandru Lapedatu a prezentat o expunere de motive la proiectul de lege, subliniind importanța înființării Patriarhiei. Odată promulgată, legea a fost publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub titlul: „Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”.

La data de 30 iulie 1925, Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea a trimis Tomosul de recunoaștere a Patriarhiei Ortodoxe Române. Ceremonia învestiturii și înscăunării Patriarhului Miron Cristea a avut loc la București, pe data de 1 noiembrie 1925.

În anul 2023 Camera deputaților a adoptat un proiect de lege – Legea nr. 53/2024 prin care anul 2025 a fost declarat la nivel național Anul Centenar al Patriarhiei Române.
Proiectul a fost conceput în contextul în care, în 2025, Biserica Ortodoxă Română va împlini 140 de ani de la recunoașterea Autocefaliei (aprilie 1885) și 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie (februarie 1925).

Până în prezent România a avut șase patriarhi, personalități marcante ale ortodoxismului. Miron Cristea a fost primul patriarh al României, iar Justinian Marina a avut cea mai lungă păstorire: Miron Cristea (1925-1939); Nicodim Munteanu (1939-1948); Justinian Marina (1948-1977); Iustin Moisescu (1977-1986); Teoctist Arăpașu (1986-2007); Daniel Ciobotea (din 2007).

Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie și cuprinde: în țară: 6 Mitropolii, împărțite în Arhiepiscopii și Episcopii, cu un total de 13.527 parohii și filii, deservite de 14.513 preoți și diaconi, ce slujesc în 15.218 lăcașuri de cult; pentru românii ortodocși din diaspora există 3 Mitropolii (constituite din 3 Arhiepiscopii și 6 Episcopii) în Europa; o Arhiepiscopie pe continentul american și o Episcopie a Australiei și Noii Zeelande.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române este Preafericitul Patriarh DANIEL, ales la data de 12 septembrie 2007 și întronizat ca cel de-al VI-lea Patriarh al României la data de 30 septembrie 2007.

Biserica Ortodoxă Română are 637 de mănăstiri și schituri, cu peste 8.000 de monahi și monahii.

Biserica Ortodoxă Română dispune de: 33 de Seminarii Teologice liceale; 11 Facultăți de Teologie și 4 departamente de teologie, incluse în cadrul altor facultăți, care fac parte din învățământul superior de stat, având înscriși 9.365 de studenți, la mai multe specializări. Peste 10.000 de cadre didactice predau religia în școlile publice.

Pe lângă activitatea curentă din parohii, asistența religioasă este asigurată și în: armată, jandarmerie și penitenciare, de către 143 de preoți; spitale, centre sociale și unități de învățământ, de către 364 de preoți.

Instituții sociale aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe Române: 121 de centre pentru copii; 35 de centre pentru vârstnici; 106 cantine sociale și brutării; 52 de centre de diagnostic și tratament, cabinete medicale și farmacii sociale; 23 de centre de consiliere și asistență a familiilor în dificultate; 2 centre pentru victimele traficului de ființe umane.

În Biserica Ortodoxă Română funcționează: Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Instituții media la nivelul Patriarhiei Române și al eparhiilor.

Din inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la data de 27 octombrie 2007, a luat ființă „Centrul de Presă BASILICA” al Patriarhiei Române, din care fac parte: postul de radio TRINITAS; postul de televiziune „TRINITAS TV”; publicațiile: „Ziarul Lumina”, „Lumina de duminică” și „Vestitorul Ortodoxiei”; Agenția de știri BASILICA și Biroul de Presă și Comunicații al Patriarhiei Române.
În cadrul Bisericii Ortodoxe Române funcționează 275 de muzee și colecții muzeale, precum și 42 de centre zonale de depozitare.

BIBLIOGRAFIE:
2025 a fost declarat Anul Centenar al Patriarhiei Române // https://basilica.ro/2025-a-fost-declarat-anul-centenar-al-patriarhiei-romane/ [accesat 28.11.2024]
GHIBU O., Înființarea Patriarhatului românesc, Cluj, 1925, 18 p.
PĂCURARIU M, Înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române / Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Volumul 3, București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p. 392-398.
SIMEDREA T., Patriarhia românească. Arte și documente, București, 1926, 226 p.
ȘERBĂNESCU N., Înființarea Patriarhiarhiei Române // Biserica Ortodoxe Română, An. XCIII, nr. 11-12, 1975, p. 1222-1472.
VORNICESCU N., Încercări, posibilități și propuneri în vederea înființării Patriarhatului înainte de 1925 // Biserica Ortodoxe Română, An. XCIII, nr. 11-12, 1975, p. 1342-1365.
VORNICESCU N., Propunerii simultane pentru înființarea Patriarhiei la București și a unei Mitropolii la Craiova între 1882 și 1924 // Mitropolia Oltenia, An. XXVII, nr. 11-12, 1975, p. 821-851.

Preotul Maxim Melinti
Biserica Ghidighici
Mitropolia Basarabiei

sursa:https://www.facebook.com/share/18bRiiQKnF/