Patru colțuri are casa
Şi tot patru are masa,
Însă inima cea rea
Oare câte poate-avea?
Ea-n tot colțul îşi păstrează
Pofte multe ce pătează
Sufletul şi inima,
Grămădind mult rău în ea.
Tot ce în pământ se-aruncă
Creşte ca şi iarba-n luncă,
Iar în inimă ce-arunci
Rău ori bine-aduci atunci.
Dacă-i bun sau dacă-i rău
Va schimba sufletul tău
Ori spre bine în Hristos,
Ori spre iadu-ntunecos.
Când răsar semințele
Răsar şi neghinele
Şi oricât le vei plivi
Greu ajungi a le stârpi.
Adânci sunt fântânile,
Mai adânci sunt mările
Şi oceanele mai mult
Că nu treci al lor tumult.
Decât toate mai adâncă
Este inima de stâncă,
Tot ce-ascunde şi păstrează
Greu i se mai luminează.
E ca şi Marea cea Moartă
Acelaşi destin îl poartă,
Tot ce-i vine din Iordan
Se preschimbă în catran.
La fel inima-nnegreşte
Tot ce bun în ea primeşte,
Rău-ajunge copt mereu,
Iar ce-i bun rodeşte greu.
Numa-n cel ce şi-a predat-o
Domnului de i-a spălat-o
Va mai creşte rodul sfânt
Noul inimii pământ.
Şi-şi ascunde-n ea cu dor
Seminţia Sfinților,
Prin nădejde urcă Sus
La Preadulcele lisus.
*
Cei iubiți n-ascund lumina,
Aleşii nu-şi au hodina
Până nu vor arăta
Calea Crucii, Golgota.
Vă încredeți, dar, în Domnul
Să nu vă cuprindă somnul;
Semănați cuvântul sfânt
Peste-al lumilor pământ.
Ascultați-vă părinții
Şi urmați în totul Sfinții
Care au sfârşit frumos,
Dându-şi viaţa lui Hristos.
Şi credinţa cea dintâi
S-o aveți de căpătâi,
Legământu-ntâi ce-ați pus
Să-l păstraţi pentru lisus.
În a’ voastre inimi crească
Rod spre Patria cerească,
Să hrăniți în viitor
Pe urmaşii-urmaşilor.
Atunci va vedea mulțimea
Şi-adâncimea, şi-nălțimea
Crucii lui Iisus slăvit,
Domnul nostru Răstignit.
11 februarie 1967
Constantin Pânzariu – Merinde pentru-ai mei
