Adevărata lumină este aceea care luminează faţa sufletului nostru şi care vine de la faţa lui Hristos. Lumina aceasta va da feţei noastre toată frumuseţea sfinţeniei sale.
Faţa omului are patru din cele cinci simţuri ale fiinţei sale:
Văzul – pentru care se folosesc ochii. Ochii celui înţelept sunt prevederea lui. Însuşirea de a vedea înainte, de a vedea bine, de a vedea cât mai departe şi cât mai multe. Astfel el va şti ce să facă şi ce nu. Unde să meargă şi unde nu. Ce să strângă şi ce nu.
Auzul – pentru care se folosesc urechile. Urechile celui înţelept sunt ascultarea lui. Ele îl vor îndruma să deosebească ce este folositor şi ce nu. Ce este curat şi ce nu. Ce este sănătos şi ce nu.
Mirosul, care îl îndrumă în deosebirea celor ce-l înconjoară. Îi arată ce este plăcut şi ce nu. Ce este înviorător şi ce nu. Ce este viu şi ce nu.
Şi gustul, care îi arată ce este hrănitor şi ce nu. Ce este dulce şi ce nu. Ce este bun şi ce nu.
Când faţa în care sunt aceste daruri atât de însemnate pentru viaţă este luminată de înţelepciune, toate acestea sunt sănătoase şi îl duc pe om pe un drum mântuitor.
Când faţa este întunecată de nebunia păcatului, toate simţurile ei îl duc spre întuneric şi pierzare.
Chiar şi acelaşi om poate fi adeseori în amândouă aceste stări. Poate fi uneori cu o faţă luminoasă. Cu nişte ochi curaţi. Cu un auz treaz. Cu un miros fin. Cu un gust bun.
Şi poate să cadă alteori într-o întunecare de ispită şi păcat. Atunci faţa lui este alta. Ochii i se întunecă. Auzul i se astupă. Mirosul i se strică. Gustul i se deformează.
Atunci echilibrul sănătos i se pierde. Iubirea i se schimbă în ură. Blândeţea în mânie. Mângâierile în lovituri. Mielul devine fiară.
Pentru o clipă sau pentru totdeauna.
Doamne şi Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi nu ne lăsa să cădem din lumină în întuneric. Ci ţine-ne mereu în lumina şi binecuvântarea Ta.
Ca să aducem mereu roadele luminii, spre viaţă.
Amin.
