Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PE ALEEA FILOZOFILOR…

PE ALEEA FILOZOFILOR…

PE ALEEA FILOZOFILOR…

Traian DorzUn articol al fratelui Traian Dorz publicat în «Isus Biruitorul» nr. 5-6, din 1 martie 1947

Ianuarie 1947…

Bătătoresc cu paşii din nou zăpada de pe această alee străjuită de plopii atâtor aduceri aminte. Din adâncul sufletului simt cum vorbesc în mine adâncile şi duioasele amintiri când, cu nouă ani în urmă, călcam zăpada aceleiaşi alei spre casa în care locuia Părintele iubit Iosif şi calfele lui.

Trec şi acum pe lângă casa aceea… Şi de câte ori trec, mi se pare că văd curtea plină cu minunata adunare din 12 septembrie 1937… fanfara iubiţilor fraţi din Săsciori… pe Leon Andronic ridicat pe un scaun şi vorbind… adunarea în sărbătoare a celor peste şase sute de fraţi delegaţi din ţară şi draga fiinţă slăbuţă a celui care ne-a născut prin Hristos la noua viaţă a harului Evangheliei.

Revăd chipuri dragi de fiinţe iubite, cu fericirea revederii strălucind în ochi… inima care bătea în toată mulţimea adunată într-o singură mare baie fierbinte. Dragostea era steagul fluturat peste toţi. Nici unul nu era mare şi nici unul nu era mic; toţi eram la fel, iar dragostea coboară orice deal şi ridică orice vale.

Aud şi acum strigând într-un singur glas: „…nu părăsim nici Biserica, nici voluntariatul Oastei. Aici ne-am născut, aici vrem să rămânem, luptători de bunăvoie în slujba neamului, în slujba Bisericii, în slujba sfântă a lui Dumnezeu. Nu vrem şi nu dorim altceva decât să luptăm şi să ne jertfim pentru Numele Domnului Iisus…”.

Şi văd sub mesteacănul cel alb şi mare din grădină mulţimea fraţilor îngenuncheaţi în cea mai fierbinte baie de rugăciune şi de lacrimi, pe când, la masă, înaintea mea, cu capul rezemat pe mâna slăbuţă, o inimă – cea mai mare dintre noi – se roagă cu toată sfâşietoarea durere din istoria unei jertfe… cu toată neclintita credinţă a unui viitor slăvit şi cu toată stăruinţa unei copleşitoare răspunderi pentru această uriaşă Lucrare a lui Dumnezeu… Părintele Iosif.

Şi, în jurul lui, noi, toţi cei şase sute, o inimă şi un gând cu el… Iar în jurul nostru, îngenuncheaţi, până în cele mai îndepărtate hotare ale ţării, toţi ceilalţi, mii şi mii de fraţi ai noştri, o inimă şi un gând cu noi…

Da, Oastea Domnului este dragoste şi lacrimi. Aşa am cunoscut-o, aşa am crescut în ea, aşa ne simţim bine şi aşa o dorim să fie… Chiar dacă, de unii sau alţii, vom fi învinuiţi de „sentimentalism bolnăvicios”, de slăbiciuni sau altele, noi nu ne simţim bine altfel. Aşa l-am văzut pe primul ostaş, Părintele Trifa… Aşa simţim că trebuie să fim şi noi. Şi nu ne simţim bine altfel.

Şi zilele de mai târziu… Revăd măsuţa redacţiei noastre şi mâna firavă care purta condeiul cu îndemânarea celor peste treizeci de ani de scris… Dulceaţa şi duioşia din inimă şi din ochi se prefăcea în tâlcuri şi cărţi pline de un sfâşietor farmec… iar cei care le citeau nu puteau înţelege de ce nu-şi pot stăpâni lacrimile, să nu cadă pe rândurile lor…

Revăd camera lui de la etaj, în care s-a sfârşit tragedia sfântă a anilor lungi de îndurerări, de amărăciuni şi de binecuvântare… Ultimele săptămâni… durerile tot mai necruţătoare şi slăbiciunile tot mai mari, în care mă lua mereu să-i fiu reazem la amiază şi seara, la urcarea celor optsprezece trepte până la patul lui… De câte ori nu ne opream la fiecare două, trei trepte, să-şi rezeme capul pe umărul meu şi să mă întrebe sfâşietor: „Dorz dragă, mai este oare mult? Dar Domnul nostru e bun. El nu îngăduie să fim încercaţi peste puterile noastre… Va veni în curând şi vremea odihnei şi bucuriei noastre. Domnul nostru e bun…”.

Câte nu-mi spunea atunci, în stările acelea nespus de duioase, care îmi storceau adesea din ochi lacrimi fierbinţi… care mi se prelingeau pe obrazul de copil încercat şi se opreau uneori pe capul ostenit şi bolnav, rezemat să mi se odihnească pe umăr…

Ah, în Lucrarea aceasta, singura avere este jertfa şi singurul mijloc de a fi mare este ca, necăutând întâietatea, să te faci, în adâncă smerenie, sluga tuturor, dându-ţi viaţa pentru Domnul şi pentru fraţi. În Lucrarea aceasta este mare cel care dă altora cel mai mare preţ de jertfă, de lacrimi şi de dragoste, fără să ceară nimic în schimb.

Aşa a fost acela căruia noi avem poruncă să-i privim sfârşitul felului de vieţuire şi să-i urmăm credinţa.

Şi 12 februarie 1938… cu aleea de atunci, plină de cea mai mare şi mai îndurerată adunare de îngropăciune… Lacrimile şi durerea celor care au îngropat, o dată cu el atunci, o mare parte din inima lor… Hotărârile luate şi făgăduinţele atâtora din cei care acum nu mai sunt aşa cum erau atunci… legământul zguduitor pe care, de atunci, mulţi l-au călcat de atâtea ori… şi frumuseţea credinţei acelora care au dat dovadă că dragostea adevărată este mai tare ca moartea.

Purtat pe braţele unei ţări întregi, sicriul cel mai drag a fost urmat atunci, până la locul în care aşteaptă fericita înviere a celor aleşi, de o mulţime şi o durere cum n-a mai fost urmat poate nici un alt părinte… Dar pământul şi anii care acopăr toate prieteniile în lumea aceasta n-au putut şi nu vor putea să acopere niciodată din faţa sufletelor noastre ceea ce dragostea lui Dumnezeu a făcut să fie nemuritor.

Plopii înalţi şi drepţi ai acestei alei, care străjuiau casa cu numărul 18, mi se păreau atunci ca nişte măreţe, tăcute şi neclintite statui ale Marii Dureri Mute… Iar azi, înalta lor statornicie pare că îmi vorbeşte despre luminoasa şi înalta frumuseţe a credinţei adevărate a marelui suflet care a trăit în preajma lor. Cu toate ramurile întinse şi îndreptate numai spre cer, cu delicata clătinare a frunzelor la cea mai mică adiere de vânt, ei ne vorbesc despre frumuseţea credinţei drepte şi neclintite, despre frumuseţea dragostei gingaşe şi delicate a marelui om care a suferit şi s-a jertfit în casa de sub umbra lor…

Alee a Filozofilor… câte nu ne spui tu despre omul care a sfârşit sub plopii tăi o viaţă de luptă încununată de biruinţă… Despre dragostea care şi-a dat viaţa pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie şi pentru oameni. Despre sufletul care n-a avut nimic, dar a câştigat totul atunci când a pierdut tot… Despre biruinţa care a făcut din el un mare erou atunci când a căzut înfrânt… Despre puterea care l-a făcut cel mai mare atunci când ajunsese cel mai mic.

Şi despre jertfa a cărei istorie e scrisă în veşnicie pe cele mai frumoase pagini în cer.

O, marele nostru Dumnezeu Iisus, pune şi în inimile noastre Duhul Tău mare, Care să ne facă să fim ascultători de Tine şi asemenea cu acel părinte al nostru care atât de mult Te-a iubit…

Şi să înţelegem totdeauna predica tainică a Duhului care ne vorbeşte şi ne va vorbi mereu de pe Aleea Filozofilor… nouă şi celor ce vor veni după noi.

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *