Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PE MINE NU MĂ AVEŢI TOTDEAUNA

PE MINE NU MĂ AVEŢI TOTDEAUNA

PE MINE NU MĂ AVEŢI TOTDEAUNA

„Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.“

O, dacă Iuda Iscarioteanul ar fi putut înţelege atunci dureroasa înştiinţare din acest cuvânt al Mântuitorului!

Cât de puţin preţuim noi pe oamenii mari şi ocaziile mari pe care le avem, unice, în viaţă!

Cât de puţini dintre noi au ştiut să se folosească bine de prilejurile pe care le-au avut!

Eram copil… Dumnezeu mi-a făcut harul să mă cheme la El de la vârsta de 15 ani.

De la 18 ani l-am cunoscut pe Părintele Iosif, iar apoi am stat împreună, lucrând şi umblând cu el până la sfârşitul zilelor sale pământeşti…

Am învăţat atât de mult şi am primit atât de mult de la acest mare om al lui Dumnezeu…

Dar când îmi aduc aminte, cu amar acum, cât de multe am uitat, mi se umple inima de durere şi de învinuiri.

Şi cât de multe am pierdut,

şi pentru cât de multe n-am avut nici minte atunci şi nici grijă să le folosesc mai bine. Doar acum îmi dau seama ce nepriceput am fost

şi cât timp scump, pe care l-aş fi putut folosi mai bine când îl aveam pe părintele cu noi, nu l-am ştiut nici unii preţui atunci când trebuia.

Inima mi se rupe de durere, iar pierderea aceasta abia acum văd că n-o mai pot înlocui cu nimic.

Mintea mea tânără de atunci şi inima mea neîncer­cată îşi închipuiau că totdeauna el va fi tot cu noi – şi n‑am ştiut răscumpăra mai bine timpul acela scump.

Îndată după ce am rămas fără el, am început să-mi dau seama de marea ocazie pe care am avut-o şi de marele om al lui Dumnezeu care fusese lângă noi. Dar ce folos?… el se dusese.

Acuma văd şi mai bine acest mare adevăr, dar în zadar, că ceea ce am pierdut pierdut rămâne.

Nici pe Domnul Iisus nu-L avem totdeauna lângă noi ca Mântuitor Care ne cheamă şi ne aşteaptă ca un călător străin şi răbdător, tot bătând mereu la uşa noastră care tot întârzie să I se mai deschidă (Apoc 3, 20).

Este un timp şi de milă şi un timp şi de har, timpul când El ne tot îmbie mântuirea şi ne aşteaptă să-L primim în inima noastră, să devenim copii ai Lui…

Dar dacă timpul acesta trece fără ca noi să-l cunoaştem, el nu se mai întoarce adesea niciodată pentru noi,

ci numai împotriva noastră (Evr 12, 25-29).

Sunt unice în viaţa noastră ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos, pentru Lucrarea Lui, pentru Împărăţia şi Evanghelia Sa.

Dacă nu înţelegem vremea şi ocazia pe care le avem atunci sau dacă le amânăm, ocazia s-a pierdut şi vremea s-a dus pentru totdeauna.

Iar apoi vine îndată diavolul sau moartea şi fură şi nimiceşte bunul scump pe care n-am ştiut să-l dăm lui Dumnezeu atunci când îl aveam şi când trebuia.

Ştiu un suflet „credincios“, o soră, care avea multe avuţii cândva şi care n-avea nici un moştenitor pământesc. Acest suflet a făgăduit Domnului o parte din avuţiile sale, într-o vreme de mare sărăcie şi lipsă a Lucrării Evangheliei…

A făgăduit, dar a tot amânat, crezând că mai are timp. Şi tot întârziind, Domnul a plecat de acolo, vremea aşteptării Lui trecuse.

Iar femeia aceasta a văzut încă înainte de a închide ochii cum diavolul risipeşte şi spurcă tot ce ea nu-I dăruise cu inimă grăbită lui Hristos atunci când putea s-o facă, spre veşnica ei răsplătire şi pomenire.

Acum n-a făcut-o, spre veşnica ei pierdere şi uitare.

Nici pe părinţii şi îndrumătorii noştri buni duhovniceşti nu-i vom avea aici pe totdeauna cu noi.

După ce îşi vor împlini şi ei zilele lor de răbdare, de luptă, de alergare, de credinţă, de muncă şi jertfă pe pământ, printre noi şi pentru noi, va veni şi clipa plecării lor (II Tim 4, 6-8).

Se vor duce să-şi primească şi ei cununa vieţii din mâna Domnului, după atâtea cununi de spini primite din mâinile oamenilor…

Dar acum, când unii mai umblă încă printre noi şi când încă îi mai putem vedea şi auzi, ni se pare că mereu tot aşa va fi.

Ci numai când ei ne vor fi luaţi, abia atunci ne vom trezi şi ne vom da seama ce pierdere avem cu adevărat.

Şi mereu ne vom aduce aminte cu amar de timpul avut împreună, dar pe care n-am ştiut să-l folosim îndeajuns.

O, de ce oare ochii noştri nu se deschid înainte – ci mereu numai înapoi?

O, Doamne Iisuse, Preascumpul nostru Mare Binefăcător,

Îţi mulţumim pentru dragostea ce ne-o păstrezi încă şi pentru harul timpului pe care încă îl mai avem ca să-Ţi putem arăta cât de mult Îţi suntem recunoscători pentru tot binele mare şi mult pe care ni l-ai făcut şi ni-l faci.

Dăruieşte-ne fiecăruia dintre noi sfânta pricepere duhovnicească prin care să vedem trebuinţele Tale şi să n-aşteptăm până ce ne vei tot cere – sau până ce nu ne vei mai cere nimic.

Ci să ieşim noi înşine în întâmpinarea dorinţelor Tale cu tot ce putem avea mai plăcut Ţie. Să-Ţi dăruim de bunăvoie şi cu dragă inimă tot ceea ce avem păstrat mai scump.

În primul rând, să-Ţi dăruim voioşi şi grăbiţi inima şi dragostea noastră întreagă, căci după aceasta Îţi vom da totul.

Şi iartă-ne, Te rugăm, Doamne Iisuse, pentru toată orbirea noastră din vina căreia am pierdut atâtea unice prilejuri. Şi n-am folosit atâta timp preţios spre a-Ţi primi comorile Tale sau a-Ţi dărui comorile noastre scumpe pe care apoi le-am pierdut pe totdeauna.

Ci câtă vreme eşti şi lângă mine, Doamne Iisuse, ajută-mă să văd şi eu cu un duh treaz şi să-Ţi dăruiesc cu o inimă voioasă ca Maria tot ce Te bucură pe Tine şi Îţi lipseşte Ţie în ceasul de acum.

Amin.

 Hristos – Împăratul nostru / Traian Dorz. – Ed. a 2-a. – Sibiu : Oastea Domnului, 2013

 

 

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!