Mântuitorul L-a numit pe Duhul Sfânt „Duhul adevărului”. Adevărul, pentru noi, este Cuvântul Domnului, cum spune: „Cuvântul Tău este adevărul!”. Dar nu era de ajuns numai Cuvântul adevărului. Ne trebuia Duhul adevărului, Care ne descoperă nouă adevărul din Cuvântul adevărului. Şi Mântuitorul a spus: „Vă voi trimite pe Duhul Sfânt. El este Duhul adevărului, Care vă va descoperi adevărul, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte tot ce v-am spus Eu.” Iată ce făgăduinţă minunată şi ce dar minunat este Duhul Sfânt – Duhul adevărului. Că în zadar am fi avut noi Cuvântul adevărului, dacă nu primeam Duhul adevărului, Care ne descoperă adevăruri din Cuvânt. De ce se întâmplă oare atât de multe rătăciri şi dezbinări cu privire la înţelesul Sfântului Cuvânt al adevărului între oamenii de astăzi? De ce asupra unui singur verset se întâmplă atâtea păreri diferite între atât de mulţi oameni care pretind fiecare că-L cunosc pe Dumnezeu? De ce? Pentru că nu toţi au Duhul adevărului în cercetarea Cuvântului adevărului. Toţi avem Cuvântul adevărului – este Sfânta Scriptură, Cuvântul scris al lui Dumnezeu, după care ne călăuzim şi dorim să ne călăuzim toţi. Dar de ce sunt atât de diferite interpretări şi înţelegeri asupra acestui Cuvânt, dacă este acelaşi unic Cuvânt şi dacă este acelaşi unic adevăr? De ce se înţelege acelaşi lucru în diferite feluri şi pe temeiul acestor diferite interpretări se ivesc dezbinări şi neînţelegeri, şi certuri între oameni care se presupune că sunt credincioşi? Pentru că există în Cuvântul adevărului un singur îndrumător adevărat: Duhul adevărului. Dacă n-avem Duhul adevărului, Duhul acela Care ne călăuzeşte şi ne arată adevărul din Cuvântul adevărului, noi vom fi călăuziţi de duhurile falselor interpretări şi de duhurile falselor învăţături; şi vom da altă interpretare aceluiaşi adevăr care nu are o sută de interpretări, ci numai una singură adevărată. Dar, pentru că nu toţi sunt călăuziţi de Duhul adevărului, înţeleg în diferite feluri acelaşi adevăr, pentru că n-au acelaşi duh.
Iată ce însemnat lucru este să ai Duhul adevărului, acela Care te călăuzeşte clar şi limpede, şi fără greşeală, şi fără îndoieli, şi fără umbre, şi fără echivoc în cunoaşterea şi înţelegerea adevărului din Cuvântul adevărului. De aceea spune Mântuitorul: „Cu atât mai mult Tatăl Ceresc va da Duhul Sfânt acelor ce I-L cer”. Acest Duh, Care este lumina şi călăuzirea noastră în înţelegerea adevărului şi ajutorul nostru în rugăciunile noastre, în părtăşia noastră cu fraţii noştri şi-n răbdarea şi-n încercările prin care trebuie să trecem adeseori, fiecare dintre noi urmând pe Domnul nostru pe calea acestei vieţi care fiecăruia dintre noi ne este dată împreunată cu multe încercări şi cu multe suferinţe.
Preaiubiţii noştri, am vorbit despre aceste lucruri şi am dorit mereu să vorbim despre ele, pentru că avem cea mai mare nevoie de lumina care trebuie să ne călăuzească limpede în înţelegerea Sfintelor Scripturi.
Părintele nostru Iosif – acel profet al lui Dumnezeu care, stând pe muntele părtăşiei cu Hristos, în acea tainică şi adâncă legătură prin care Dumnezeu vorbea şi profetul asculta – călăuzit de Dumnezeu, a venit şi ne-a adus această lumină clară şi ne-a spus: „Lucrarea Oastei Domnului este revărsarea Duhului Sfânt; este noutatea sfântă pe care o aduce Domnul în lucrarea Lui care de mult s-a înstrăinat de adevărata cunoaştere şi de adevărata umblare”. Noi nu aducem nici o noutate în afară de trăirea vieţii noastre în lumina şi adevărul învăţăturilor pe care le-am avut de la părinţii noştri. Dar, din cauza păcatelor noastre şi a păcatelor altora, ne-am înstrăinat de această viaţă frumoasă, atât de frumoasă, pe care au avut-o ei. Şi acum noi dorim să începem şi noi, prin hotărârea şi legământul pe care ni le inspiră Duhul Sfânt fiecăruia şi care trebuie să fie punctul nostru de plecare pe calea aceasta sfântă, prin această hotărâre şi legământ dorim să legăm firul vieţii noastre de acum, al creştinismului nostru de astăzi, al ortodoxismului nostru de astăzi, de firul vieţii curate şi sfinte a primilor creştini, care erau plini de Duhul Sfânt, calzi, fierbinţi, clocotitori de iubire, de blândeţe şi de bunătate, iubindu-L pe Dumnezeu cu toată inima lor, cu toată puterea lor, cu tot cugetul lor şi cu tot sufletul lor şi iubind pe semenii lor ca pe ei înşişi. Pentru că Dumnezeu este iubire. Şi oricine este în Dumnezeu iubeşte pe fratele său şi-i gata să-şi dea viaţa pentru ai săi. Iubirea acoperă, iubirea rabdă, iubirea tace, iubirea priveşte frumos, iubirea priveşte cu bunătate pe toţi. Iubirea vorbeşte cu blândeţe, cu lacrimi, cu duioşie. Îţi unge sufletul cu fiecare cuvânt şi simţi, cât de slab ai fi fost, că te întăreşte, că te mângâie, că te înviorează, că te vindecă pe undeva. Toţi avem atâtea răni sufleteşti. În viaţa pe care o avem de dus fiecare printre încercările pe unde trecem, avem şi primim atâtea răni şi lovituri dureroase, uneori şi de la cei care ne iubesc. Fie că interpretează greşit unele dintre vorbele noastre, fie că nu înţeleg felul cum trebuie să ne purtăm noi. Ajungem şi noi adeseori ca cel de la profetul care întreabă: „De unde ai aceste răni şi vânătăi?”. Şi el le răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit”… De multe ori, în casa ta, în casa celor pe care îi iubeşti primeşti atâtea răni şi vânătăi. Ştie numai Dumnezeu prin câte trebuie să treacă adeseori un suflet omenesc în toate încercările. Nu numai de la vrăjmaşi şi de la cei răuvoitori. De la aceia te aştepţi să te lovească, te aştepţi să suferi, te aştepţi să nu te cruţe. Dar adeseori trebuie să întâmpini dureri, dezamăgiri, deziluzii şi amărăciuni chiar din casa, chiar din partea celor pe care i-ai iubit cel mai mult. Şi astea dor… şi pe astea numai Dumnezeu singur le poate vindeca. Numai Duhul Mângâierii, Care tocmai pentru aceasta ne-a fost dat.
Când vă întâlniţi unii cu alţii, gândiţi-vă cu dragoste unii la ceilalţi, cum Se gândeşte Dumnezeu la noi toţi. Nu vă judecaţi unii pe alţii. Nu vă mustraţi cu asprime şi cu durere unii pe ceilalţi. Spune Cuvântul lui Dumnezeu, în profetul Isaia, un cuvânt aşa: „Vorbiţi bine Ierusalimului. «Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Domnul. Vorbiţi bine Ierusalimului şi spuneţi că robia lui s-a sfârşit. Că a primit el din Mâna lui Dumnezeu de două ori mai mult decât erau păcatele lui”. Dacă noi suntem credincioşi, dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, părtăşia cu El, legătura cu El, intimitatea cu El, umblarea cu El e destul de multă mustrare şi călăuzire pentru noi – dacă suntem sinceri. Dacă nu… (…)
[Dumnezeu] nu ne opreşte cu sabia de la păcat sau să ne lovească imediat ce am păcătuit. Ne-a spus un cuvânt de dragoste durută, jignită, zdrobită: „Fiul Meu, fiul Meu… Eu te-am iubit, Eu te-am iertat. Aşa te porţi tu?”. Dragostea aceasta ne doare mai mult ca orice. Mustrarea iubirii este mai grea decât orice altă mustrare. Uneori am dori ca cei care ne iubesc să ne lovească, decât să ne spună cu o lacrimă şi cu un cuvânt durut cât i-a întristat comportarea noastră nerecunoscătoare faţă de ei. Dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu, orice privire a lui Iisus trebuie să ne mustre când greşim. De ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Fraţilor, n-am vrut să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos cel răstignit”? Ce înseamnă practic acest lucru? Ori de câte ori păcătuiţi, oricum umblaţi, uitaţi-vă la Iisus. De ce trebuie să stea El mereu răstignit în mijlocul vostru? De ce Mântuitorul, Care a fost răstignit şi S-a înălţat la cer, şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi, şi ne-a pregătit calea mântuirii prin dragostea şi Jertfa Lui, de ce trebuie să fie El mereu răstignit în mijlocul nostru? De ce? Pentru că adeseori comportarea noastră ne cere mereu ca El să Se jertfească pentru noi. El să stea mereu pe cruce, pentru ca să ne răscumpere, pentru ca să ne ierte, pentru că mereu greşim. Ce minunat ar fi dacă între noi n-ar sta Hristos cel răstignit, mereu nevoit să ierte, să acopere, să corecteze, să mustre păcatele noastre prin Jertfa Sa! Ci să stea Iisus cel drag înălţat, sfânt, plin de iubire, la adăpostul Căruia noi să fim fericiţi cu El şi El să fie fericit cu noi, pentru ca să nu mai aibă nimic ce să mai mustre în viaţa noastră. Numai dragostea de Dumnezeu ne poate face să ajungem în starea aceasta în care Iisus să nu mai fie mereu răstignit; mereu trebuind să plătească, să sufere, să rabde şi să ne arate rănile acestea: „Nu vă dor ele şi pe voi? Mai puteţi voi să păcătuiţi, când ştiţi cât de mult M‑a costat pe Mine mântuirea voastră? N-ar fi oare vremea acum ca Eu să stau fericit în mijlocul vostru şi, alipiţi la sânul Meu şi Eu alipit de sânul vostru, să cântăm împreună cântarea dragostei nemaisfârşite şi nemaiuitate niciodată?”, să cântăm mereu cântarea lacrimilor şi jertfelor Lui? Adică să-L silim mereu pe Domnul să stea mereu pe cruce în mijlocul nostru, trebuind mereu să ierte şi să acopere şi acuma, după atâţia ani de credinţă, comportările noastre încă nedestul de potrivite şi necurăţite înaintea lui Dumnezeu?
Dorim din toată inima ca, la această sărbătoare fericită a dragostei acestor doi, să ne ridicăm şi noi inimile noastre şi trăirea noastră până la acel simţământ pe care a vrut Sfântul Pavel şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să-l trezească în noi când a spus: „Relaţia voastră cu Hristos trebuie să fie atât de intimă, atât de totală, atât de ascunsă, atât de dulce cum este relaţia între cele două suflete care poate că numai în acel unic moment pot fi deplin la fel, când sunt în stări ca acestea în faţa lui Dumnezeu, în faţa iubirii, când în toată inima lor şi în toată cuprinderea vieţii lor nu este altceva decât iubire, părtăşie, vibraţie dulce şi armonioasă a unuia cu celălalt”.
(…) Am fost când am stat în faţa unor tineri fraţi credincioşi care se hotărau să-şi unească viaţa şi le-am spus aceste cuvinte: „Să iubiţi cel mai mult şi cel mai dintâi pe Iisus Hristos pe pământ. După aceea să iubiţi Lucrarea lui Dumnezeu. Apoi să-i iubiţi pe fraţi şi pe semenii voştri. Şi abia în al patrulea rând să vină dragostea voastră a unuia faţă de celălalt. De ce? Pentru că cele dintâi trei iubiri care vin din Dumnezeu vor sfinţi şi iubirea voastră. Numai atunci veţi avea cu adevărat părtăşie deplină unul cu celălalt şi fericire deplină în dragostea dintre voi, când mai întâi veţi învăţa să-L iubiţi pe Domnul, să iubiţi Lucrarea Lui, să-i iubiţi pe fraţi şi pe semenii voştri.
Acest lucru am dorit să vi-l spunem.
din vorbirea fratelui Traian Dorz de la adunarea de logodnă de la Leorda – 9 august 1986
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol.4
