După cucerirea Ierusalimului de către romani, pe locul unde fusese templul lui Solomon, s-a ridicat un templu în cinstea zeului păgân Jupiter. Constantin cel Mare mai târziu a dărâmat acest templu, clădind altul pe locul unde a fost Golgota, în semnul că Sionul s-a mutat sus pe muntele Golşota. Mai târziu, arabii recuceriră Ierusalimul şi luară în stăpânire şi locul unde fusese Sionul. La anul 637 după Hristos, califul Omar, curăţă de ruine Sionul şi clădi o măreaţă moschee mahomedană, pe care urmaşii lui o tot completară şi împodobiră. Această moschee stă şi azi în vârful Sionului şi e o adevărată minune de frumuseţe şi împodobire. Dăm alături fotografia acestei biserici musulmane.
E aşezată sus pe muntele Sionului, şi cupola ei se vede din mare depărtare. E aşezată pe un teritoriu foarte larg, având de jur-împrejur o curte de aproape jumătate kilometru pătrat. Locul şi biserica aceasta sunt în mare cinste la arabi. După Mecca şi Medina („Ierusalimul” arabilor), moscheea de pe muntele Sion este locul cel mai sfânt pentru arabi. Merg şi arabii la Ierusalim în pelerinaj sa se închine la acest loc. Locul acesta este păzit şi apărat zi şi noapte de arabi, în vremile mai de demult, înainte de război era apărat de o legiune întreagă de hogi (preoţi mohamedani). Nu era iertat nici măcar să se apropie cineva de acest loc.
O încercare de a intra, chiar şi din greşeală, o plăteai cu viaţa. Hogii te spintecau la moment în „numele” lui Mohamed profetul. Locul e păzit şi azi, dar nu cu atâta străşnicie. Fără îngăduinţă specială şi fără bacşiş nu poţi intra. O mulţime de copii arabi străjuiesc pe la porţile de intrare. Un pelerin de al nostru, apropiin-du-se prea tare de intrare ^a fost înşfăcat de copiii apărători ai locului sfânt, îl trăgeau toţi din toate părţile de haine. Abia s-a văzut scăpat de ei. însă dacă plăteşti bacşiş ţi se deschid îndată porţile larg. (Cam aşa-i şi pe la multe uşi din ţara noastră). Evreii nu intră în acest loc. Se tem că ar călca pe locul unde a fost Sfânta Sfintelor. Şi acest lucru, după pravilele lor, este un păcat de moarte.
Moscheea arabă de pe muntele Sionului este de o frumuseţe ca în poveşti. Are culoare vineţie, culoarea cerului. Pereţii pe dinafară sunt îmbrăcaţi în porţelanuri fine, de diferite culori. Deasupra, la mijloc are o boltă măreaţă în forma cerului. Când intri în ea te simţi parcă transportat într-o lume de basm. In toate părţile sunt stâlpi de marmoră scumpă, pereţi îmbrăcaţi în mozaicuri de diferite culori, în mijlocul acestor podoabe strălucitoare deodată se iveşte vârful unei stânci negre, de parcă-i de fier, înconjurată cu un grilaj de fier. E stânca Moria.
Aceasta e stânca Moria, locul pe care era aşezat templul lui Solomon. Pe vârful stâncii stătea chivotul Legii. Arabii ţin cu mare sfinţenie la această stâncă. De ce? întâia data pentru că în legea lor sunt şi unele părţi din Vechiul Testament. Şi ei cred, spre pildă, în Avraam care a vrut să aducă jertfă pe fiul său Isaac în acest loc.
Credincioşii lui Mohamed spun că stânca acoperă un palmier udat de unul din râurile Paradisului. La judecata din urmă – spun ei – aici pe această stâncă îşi va aşeza Dumnezeu tronul ca să judece sufletele şi să aleagă neghina din grâu. Aici s-a rugat Mohamed, profetul lor, şi ar fi lăsat vorbă că o rugăciune făcută in acest loc face cât o mie în altă parte. Tot de aici s-ar fi înălţat Mohamed, călare pe un cal înaripat. A voit să ducă şi piatra cu el, dar îngerul Gavriil a oprit-o cu mâna. Se mai spune şi legenda, că stânca ar fi vorbit când a sosit acolo Omar, cuceritorul Ierusalimului, şi i-a urat bun-sosit. Fel de fel de astfel de credinţe leagă mohamedanii de acest loc.
Interesantă este credinţa legată de o altă piatră mai mică ce se află în această biserică arabă. Pe faţa unei pietre cam de un metru pătrat se văd câteva capete de cuie bătute în ea. De jur-împrejur se văd găurile rămase după alte cuie care în decursul vremii au căzut de acolo. Arabii spun că această piatră e ceasul vremii. Au fost în ea 16 cuie din care au mai rămas numai 4. Celelalte au dispărut. Când şi acestea vor dispărea, va fi sfârşitul lumii şi sufletele vor trece pe aici în Paradis – zic ei.
Este şi aceasta o legendă care te înfioară în acest loc, chiar dacă nu eşti într-o credinţă cu cel care o spune.
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
