Înainte de a intra în Sfânta Cetate vom spune ceva | te scurt şi despre istoria Ierusalimului.
Oraşul Ierusalim are o vechime foarte mare. Când auu ocupat israelitenii Canaanul, după scăparea din robia Egiptului, Ierusalimul s-a venit „fiilor lui Beniamin, care n-au izgonit pe iebusiții care locuiau pe atunci în Ierusalim” (Judecători 1,21). Pe urmă, iebuiții au rămas iarăşi ei stăpâni pe cetate. Oraşul-capitală al israelitenilor şi al iudeilor era pe acele vremuri Hemronul. Din Hebron s-a ridicat împăratul David şi „a mers cu oamenii lui asupra Ierusalimului şi împotriva Iebusiților, locuitorii ţării. Şi a pus mâna David pe cetăţuia Sionului… şi s-a aşezat în cetăţuia pe care a numit-o cetatea lui David şi a făcut întărituri de jur-împrejur” (2 Samuel 5,6-10).
Ierusalimul a fost clădit pe vârful muntelui Sion, de aceea se cheamă şi cetatea Sionului. Tot aici a fost muntele Moda, pe care s-a suit odinioară Avraam, jertfească pe fiul său Isaac. Pe vârful acestui munte «a clădit mai târziu vestitul templu al lui Solomon.
În curgerea vremilor, Ierusalimul a trecut prin multe încercări şi pustiiri. Pentru păcatele poporului și ale împăraţilor, Dumnezeu a ridicat împotriva Ierusalimului pe Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care, venind cu armată mare, a cuprins Ierusalimul şi l-a dărâmat (2 Împăraţi 24,8-20). Aceasta s-a întâmplat în anul 606 înainte de naşterea lui Hristos. După robia babilonică de 70 de ani, împăratul Cirus le-a dat voie israelitenilor să se întoarcă iar în Ierusalim. Sub conducerea lui Ezra, Ierusalimul şi templul au fost zidite din nou.
La anul 37 înainte de Hristos, ajungând pe tronul Iudeii Irod cel Mare, acesta rezidi din nou templul lui Solomon şi întări cetatea Ierusalimului, în această rezidire a fost Ierusalimul pe vremea Mântuitorului.
În Marţea cea mare, Mântuitorul a profeţit apostolilor dărâmarea Ierusalimului prin următoarele vorbe: „Amin, amin zic vouă că nu va rămânea aici nici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Marcu 13,1-4). Profeţia Mântuitorului s-a împlinit întocmai. In anul 70 după Hristos, evreii încercară să alunge stăpânirea romană. Arunci Titus, împăratul romanilor, cuprinse Ierusalimul şi îl trecu prin foc şi sabie, întocmai ca odinioară Nabucodonosor. Sângele profeţilor şi al Mântuitorului se răzbunase asupra celor ce-l luaseră „asupra lor şi a copiilor lor”.
Ierusalimul a mai trecut încă prin multe încercări. După romani veniră perşii, şi după perşi veni islamul, credincioşii fanatici ai lui Mohamed. Prin veacul al unsprezecelea, pe scurtă durată, Ierusalimul fu cucerit de cruciaţi. Căzu apoi iarăşi in mâinile turcilor şi arabilor. Până la războiul cel mare, Palestina şi Ierusalimul erau în mâinile turcilor. Pelerinajul era împreunat cu mari primejdii, însă de la război încoace a dat Dumnezeu sa ajungă locurile sfinte iarăşi în mâinile creştinilor. Palestina şi Ierusalimul se află azi sub stăpânirea englezilor. Ierusalimul are azi vreo 80 de mii de locuitori, arabi, evrei şi creştini.
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
