Cred că cunoaşteţi cu totii evanghelia orbului din naştere pe care l-a tămăduit lisus, ungându-i ochii cu tină şi trimiţându-l să se spele în „scăldătoarea Siloamului” (cititi pe larg această evanghelie la loan cap.9).
Această evanghelie s-a petrecut la Ierusalim. Lacul Siloamului este în afară de Ierusalim. Ierusalimul este aşezat sus pe colina muntelui Sionului, iar lacul Siloamului e tocmai jos, în valea Chedron, în sudul Ierusalimului. Din Ierusalim trebuie să cobori un bun coborâş până ajungi la locul unde a fost lacul Siloamului.
Un grup de vreo douăzeci de pelerini plecăm pe jos să cercetăm locurile din valea Chedron (în această vreme o parte din pelerini erau duşi în Galileea; aceştia n-au văzut Siloamul). E o căldura înăbuşitoare. Dam mai întâi pe la o mănăstire așezată pe o coastă, şi apoi coborâm in vale şi ne îndreptam spre lacul Siloamului.
Întreg drumul e tot piatră şi iar piatră. Un nor de pulbere se ridică în urma noastră, ca după o turmă de oi care merg pe drum. Sărim pe întrecute unii înaintea altora, ca sa lăsăm praful sa-l înghită cei din urma noastră. Mă gândesc în mine: Doamne, ce puţin trăim noi în duhul Evangheliei! O milă mă cuprinde când mă gândesc de alta parte la bietul orb din evanghelie: de câte ori se va fi împiedicat el, sărmanul, în aceşti bolovani până să ajungă la apa unde îl trimisese lisus.
Iată-ne ajunşi în faţa lacului Siloamului. Acest lac trăieşte şi azi şi are şi azi apă ca pe vremea Mântuitorului, numai cât apa i s-a mai împuţinat. E mai mult o fântână mare decât un lac. Dar locul cu apa nu e la suprafaţă, ci e în adâncul pământului. Trebuie să cobori in pământ vreo 30-40 trepte de piatră până dai de apă. Dam pe pagina dinainte fotografia Siloamului de azi.
Pentru o mai bună orientare şi înţelegere, în imagine se vede Siloamul deschis printr-o tăietură de sus de la suprafaţa pământului până jos în adâncime unde este apa. Treizeci şi doi de metri trebuie să cobori în adâncul pământului de stâncă până dai de apa Siloamului. Siloamul e azi mai mult o fântână mare. O mulţime de oameni săraci din partea locului – mai ales fete şi copii – scot mereu apă şi o duc la mari depărtări. Fetele şi copiii au un fel de ulcioare mari de pământ pe care le duce pe umeri. Unii au şi vase de metal. Unii au venit cu măgăruşi pe care încarcă apa în burdufuri de capră şi o duc sus în Ierusalim unde o vând pe bani. O, ce lucru scump este pe aici apa. În întreg Ierusalimul sunt numai câteva izvoare mici de apă. In cea mai mare parte se foloseşte apa de ploaie, în Ierusalim plouă numai ih timpul de iarnă, adică în lunile noiembrie – martie. In vremea asta oamenii strâng apa de ploaie în „cisterne”, în fântâni săpate în piatră, pe lângă zidurile caselor. In această vreme se strânge apă şi în cele mai multe fântâni. O astfel de apă strânsă din ploaia de iarnă are şi Siloamul.
Aşteptăm să se gate mulţimea ca să intrăm în adânc. Dar în loc să se gate, tot mai mulţi şi mai mulţi vin cei ce însetează după apă. O, ce comoară este pe aici apa! Eu mă gândesc la ţara mea cea binecuvântată de Dumnezeu cu izvoare şi râuri de apă limpede. Dar pe la noi oamenii nu ştiu preţui acest dar, căci dacă l-ar ști preţui nu s-ar înfunda în crâşme să bea băuturile şi otrăvurile de acolo.
Intrăm în lacul Siloamului. După zăpuşeala de afară simţim înlăuntru o răcoare plăcută. Abia străbatem înlăuntru de mulţimea celor care intră şi ies mereu, purtând vasele de apă pe umeri şi în mâini, înaintăm mereu şi tot mai avem. Trebuie să coborâm în adânc 32 de metri. Mă gândesc mereu la orbul din evanghelie, mă gândesc la viaţa sa tristă ce a petrecut-o în orbire şi mă gândesc la bucuria tămăduirii sale. Mă gândesc că orbul a trăit două vieţi: una în orbire şi alta în lumină. Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbire sufletească, o viaţă pierdută. O, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii!
O, cum nu cunosc oamenii pe Cel Care a venit în lume „să dea orbilor vedere” (Luca 4,18). O, cum nu ştiu oamenii că vorba cea mai dulce şi fericirea cea mai mare de pe lume sunt cuvintele orbului din naştere: „orb am fost şi acum văd”.
Iată apa Siloamului! Aici s-a spălat cu apă orbul, aici i s-au deschis ochii. Mă aplec, iau apă cu mâna şi îmi ud ochii, rugându-mă cu cuvintele din cântarea bisericească: „Fiind orbit la ochii sufletului, vin la Tine, Hristoase, ca şi orbul cel din naştere, strigând către Tine întru căinţă: milostiv fii mie, Umile, Cela ce eşti lesne iertător”.
Ieşind afară, mă gândesc la cei multi-multi, care „ochi au şi nu văd”, orbiţi fiind de patimi şi păcate. O, cum a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos (2 Corinteni 4,4).
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
