Cei strânşi în vagonul special începem să facem cunoştinţă între noi. In curând suntem – cărturari şi popor – fraţi de drum, fraţi de suferinţele şi de bucuriile ce ne vor aştepta.
Printre noi e şi o femeie din popor, de la Răşinari. E Măria Muțiu, o femeie săracă care şi-a strâns toate puterile, ca să poată face această călătorie sfântă (în vreme ce atâţia bogătani nu s-au îndurat de bani). E o femeie bătrână, simpatică şi darnică la vorbă, începem să-i zicem: „măicuţă”, „măicuţa de la Răşinari”. Istoriseşte femeilor despre stăruinţele ce le-a făcut să poată pleca în calea aceasta; începe a ne istorisi şi nouă despre una-alta… „Hei, dragii mei,- începe măicuţa – în mare călătorie plecăm noi acum. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne păzească de bântuielile vrăjmaşului”, îşi pune ochelarii pe nas şi începe a citi din Acatist şi din cartea Sfântului Antonie cel Mare. Femeile se strâng în jurul ei, ascultă şi se roagă împreună.
De alta parte, un cantor din părtile Făgăraşului cântă din Octoih. Şi trenul fuge mereu cu noi… Ce frumos! Călătorim spre Ierusalim, rugându-ne şi cântând cântece religioase.
Când a sosit seara, măicuţa a scos din desagi o lumânare din lumânările ce le ducea la Ierusalim, a aprins-o şi a citit mai departe. Noaptea târziu, noi am început a dormita şi am adormit, dar ea a rămas priveghind şi rugându-se cu lumânarea aprinsă.
Pe la miezul noptii ne-am trezit cu măicuţa strigându-ne: „Sculati-vă, că diavolul hurducă pe sub tren… sculati-vă şi vă rugaţi, căci diavolul cearcă să ne strice călătoria…”
Ne-am trezit speriaţi din somn. Ce se întâmplase? Încă de cu seară vagonul nostru începuse să scârţâie din nu ştiu ce cauză. Pe la miezul noptii scârţâitul era aşa de grozav, de părea vagonul o căruţă hodorogită, gata-gata a rămânea în drum. De fapt, avea ce avea vagonul, căci de trei ori îl cercetaseră mecanicii noaptea şi ciocăniseră pe la rotile lui. Cu adevărat, ne venea şi nouă a crede ca „diavolul hurduca” pe dedesubtul trenului şi umbla să ne împiedice călătoria. Măicuţa de la Răşinari a privegheat şi s-a rugat toată noaptea cu lumânarea aprinsă.
Dimineaţa, ne apropiem de Bucureşti. Dar la gara Chitila, o întâmplare slabă. Măicuţa se coboară să ia apă într-o ulcică şi…scapă trenul. Grozavă întâmplare. Toţi ne tulburăm. Săraca femeie! Cu ce dor mare a plecat în calea asta şi iacă ce păţi!… Asta moare de necaz, să piardă călătoria… Ne sfătuim ca din Bucureşti să ne întoarcem după ea cu automobilul…, să facem totul să n-o lăsăm în drum. La Bucureşti ne aştepta trenul spre Constanţa, ultimul tren ce ne lega cu vaporul… Totul trebuia repede aranjat, altcum măicuţa era pierdută.
Şeful gării ne spune că prin Chitila trec întruna tot la câte 10-15 minute trenuri ce vin la Bucureşti şi măicuţa s-ar putea sui într-un astfel de tren, dacă ar înţelege situaţia, în mintea noastră ne rugăm cu totii: „Dă-i, Doamne, minte măicuţei să apuce un astfel de tren!”
În fierberea noastră, iată vine dinspre Chitila un alt tren. Aşteptăm cu răsuflarea oprita. Poate, cumva, măicuţa se va fi suit în trenul acesta. Spre marea noastră bucurie, iat-o, vine. O primim cu strigăte de bucurie, iar măicuţa ne strigă de acolo de sus, din uşa vagonului: „Nu vă temeţi, fraţilor…, diavolul de astă-noapte a cercat să mă oprească din sfânta călătorie, dar Dumnezeu nu m-a lăsat… îngerul cu diavolul au fost în luptă pentru mine; diavolul m-a dat jos din tren, dar îngerul mi-a ajutat să mă sui iarăşi”.
Publicul se uita mirat şi nu înţelegea deplin primirea ce i-o facem măicuţei de la Răşinari.
Răsuflăm uşuraţi şi plecăm spre trenul de Constanţa, întâmplarea aceasta ne face să ne gândim cu teamă: cine ştie ce întâmplări ne vor mai aştepta în lunga călătorie? În mintea noastră ne rugăm: „Doamne al Puterilor, fii cu noi şi ne apără de bântuielile lui Veliar”.
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
