Din ce ne apropiem cu trenul de Ierusalim, sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorinţa să vedem locurile sfinte şi de fiorul că în curând vom umbla pe unde a umblat Scumpul nostru Mântuitor, între pelerini aud întrebarea: „Oare cine ne aşteaptă în gară la Ierusalim?”. Cum stau cu Noul Testament în mână, această întrebare mă face să mă gândesc şi să simt că eu nu sunt „străin” aici în ţara asta, departe.
Mă gândesc că la Ierusalim eu am un Prieten mare şi bun, pe Iisus Mântuitorul, cu Care de atâtea ori am vorbit prin rugăciune, stăruind nopţile lângă învăţăturile Lui din Sfânta Scriptură. Inima îmi arde de bucurie că mă voi putea întâlni şi aici cu El şi îi voi putea mulţumi că m-a scăpat din atâta moarte trupească şi sufletească. ;
Trenul fluieră prelung şi se opreşte. Am ajuns în gara Ierusalim. Pe tablă, în faţa gării e scris cuvântul: „Jerusalem”, în englezeşte, arăbeşte şi evreieşte. Ierusalimul încă nu se vede din gară. În faţa lui stă o mică fiolină. În gară, fel de fel de oameni şi de porturi. O agenție, cu care se făcuse înţeles din vreme, ne aşteaptă ne ducă în oraş cu automobilele. Rând pe rând, automobilele ne iau şi pleacă cu noi. A fost un lucru ce mie nu mi-a plăcut, aceste automobile. Cu toată oboseala, cu tot praful şi căldura, aş fi preferat să intru în Ierusalim pe jos, cu răgazul sufletesc ce-l cere un astfel de lucru sfânt.
La prima vedere a Ierusalimului, mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog, să mulţumesc cu lacrimi fierbinţi Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare şi sfânt. Vechii Evrei, de câte ori se apropiau de Ierusalim, îngenuncheau în ţărâna drumului şi se rugau, trebuia să facem şi noi.
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
