Pe urmele Mântuitorului – Spre Constanţa și Plecarea din Constanţa

Spre Constanţa…

Ne suim în trenul spre Constanţa şi plecăm. Peste pusta Bărăganului trenul fuge ca fulgerul. Vagonul ce-l avem acum nu mai „hurducă”. Ne-am liniştit. Pentru cei mai multi dintre noi locurile acestea sunt o lume nouă. N-am mai fost pe aici. Iată bălţile Dunării. Turme întregi de vite, de porci şi de fel de fel de păsări se văd prin stufişurile şi bălţile ce nu se mai gata. Ceea ce sunt munţii pe la noi pentru vârâtul vitelor, aceea sunt pe aici bălţile Dunării. Iată şi vestitul pod de la Cernavodă peste care trecem Dunărea. E lung de 2,5 kilometri. E o adevărată minune şi mândrie a ţării. A fost făcut pe vremea regelui Carol. Ingineri străini vin să-l vadă şi să-l admire.

Ne apropiem de Constanţa. Iată marea! O, ce deo­sebire între marea din cărţile de geografie şi între cea pe care o vezi cu ochii!

Fiorul călătoriei ne străbate şi mai mult sufletul văzând marea şi vapoarele umblând pe ea.

Plecarea din Constanţa

Suntem în Constanţa. Ne luăm bagajele şi plecăm spre port. Iată vaporul ne aşteaptă fumegând. Vălmă­şag mare în port. Mulţime mare de oameni în faţa vaporului. E timpul îmbarcării. Cei mai multi au şi îmbarcat. Noi suntem cei din urmă care am sosit. Trecem pe la vamă. Prin bunăvoinţa stăpânirii, scă­păm de un control mai aspru. Ne suim în vapor. Ni s-a dat vaporul cel mai mare şi mai frumos pe care-l are ţara noastră: vaporul numit «împăratul Traian», ade­vărată mândrie a ţării noastre. Ne suim în el şi începem a ne întreba câti suntem şi cine suntem cei care plecăm. Aflăm că au sosit pelerini din toată ţara şi din toate tagmele: preoţi, profesori, călugări şi alti cărturari multi. Sunt însă şi foarte multi oameni din popor: bărbaţi şi femei în port deja ţară. Îndeosebi se văd multi ţărani din Bucovina, întâlnesc pe zeloşii cititori ai foii «Lumina Satelor» din Câmpulung, în frunte cu preotul lor, Gh.Rotariu. întâlnesc şi pe alti prieteni ai gazetei. Alături de Î.P.S.Sa, Mitropolitul Nicolae, con­ducătorul pelerinajului, avem între noi şi pe Prea Sfinţitul Episcop din Ismail, Iustinian Teculescu. Înainte de plecare, spre amintire istorică, se fotografiază vapo­rul şi grupul pelerinilor.

Plecarea din Constanţa s-a făcut la ora 6 după-a-miază, cu o măreţie înduioşătoare până la lacrimi. Când s-a apropiat ceasul plecării, toţi călătorii, în frun­te cu Î.P.S.Sa, Mitropolitul Nicolae, ne-am strâns pe bordul vaporului şi am început să cântăm cu glas înalt troparul „Împărate Ceresc, Mângâietorule…”, „Bine eşti cuvântat, Hristoase, Dumnezeule, Cela ce prea înţelepţi pe pescari i-ai arătat…”

Ochii tuturor erau scăldaţi în lacrimi, împreună cu noi cântă şi publicul de sute de oameni care se strânsese în port.

Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, rosteşte cu glas înalt ecteniile şi rugăciunea plecării în călătorie: „Pentru cei ce umblă pe ape şi călătoresc şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm…” Ce plină de fior e aceasta rugăciune aici, în faţa valurilor mării! Abia aici simti cu adevărat înţelesul ei. Stăm cu toţii în genunchi şi cu ochii plini de lacrimi. Fiecare ne dăm seama de lunga călătorie ce o începem şi ne gândim la scumpii noştri pe care i-am lăsat acasă; ne întăreşte însă gândul că ne-a pornit în această călătorie dorul şi dorinţa fierbin­te de a vedea şi săruta locurile sfinte pe unde a umblat, a învăţat, a pătimit şi a murit pentru noi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În această vreme puntea vaporului se ridică. Ni s-a rupt legătura cu uscatul, cu ţara, cu pământul. Vapo­rul fluieră, şi fluierul lui sfâşie văzduhul şi inima noas­tră. Vaporul începe a se depărta de la ţărm încet-încet… Noi cântăm înainte: „împărate Ceresc…, „Bine eşti cuvântat, Hristoase Dumnezeule…” – şi vaporul se depărtează mereu de uscat…

De pe ţărm fâlfâie sute de batiste albe, şi de la noi se ridica altele, în semn de rămas bun.

În sunetul cântărilor religioase apucăm în largul mării. Personalul vaporului spune că o aşa plecare mă­reaţă şi înălţătoare de suflete, încă n-a mai văzut portul Constanţa.

Vaporul spintecă valurile, alunecând tot mai re­pede. Plutim spre Ierusalim, spre locurile sfinte. După ce ne ştergem lacrimile despărţirii de ţara şi pământul nostru, încep cunoştinţele şi conversaţiile pe bordul vaporului. Avem un dar de vreme limpede, caldă şi liniştită. Toti călătorii suntem în cea mai bună dispozi­ţie trupească si sufletească. Cercetăm cu de-amanuntul vaporul „împăratul Traian”. E o mândrie cu care putem sta în faţa străinătăţii. Are şi un fluierat special: muget de leu. (Durere, la trei ani după aceasta călă­torie, vaporul s-a izbit de nişte stânci lângă Tuzla şi nu s-a mai putut reface. A fost vândut).

Peste tot, vapoarele noastre de călători sunt vestite în întreg Orientul. Sunt colorate în alb, curate şi fru­moase, de parcă-s nişte porumbei ai mărilor. In ce pri­veşte confortul şi curăţenia, nici un vapor străin din Orient nu poate sta alături de vapoarele noastre. De ce? Pentru că vapoarele noastre de călători nu încăl­zesc cu cărbuni, ci cu păcură; hornurile nu fac fum şi murdărie, pe când vapoarele străine sunt încărcate şi înnegrite de cenuşa fumului din hornuri. Toti străinii tin sa călătorească cu vapoarele noastre româneşti.

Comandantul vaporului ne spune lucruri intere­sante despre Marea Neagră. Adâncimile acestei mări, de la 200 de metri încolo, sunt otrăvite. Nu poate trăi nici o vietate în ele. De ce? Pentru că Marea Neagră are o legătură prea mică cu mările cele mari prin strâm­toarea Dardanelelor.

Apele din adâncimi nu se pot primeni de-ajuns. Şi încă un amănunt aflăm: Marea Neagră e o mare vestit de îndărătnică. O sută de zile din cele 365, câte sunt într-un an, sunt zile de furtună. Ne pune pe gânduri această noutate.

A sosit seara. După oboseala zilei, ne pregătim de odihnă. Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, cercetează călă­torii în cabinele lor şi se interesează în special despre fiecare dintre noi.

Ne culcăm. Oboseala ne adoarme repede. Dar pe la miezul nopţii un cap se ridică în sus. Şi apoi altul şi altul. Ne uitam miraţi unii la altii. Parcă am fi după d noapte de chef, aşa suntem de schimonosiţi la faţă.

Simtim că vaporul se leagănă, iar acest legănat îl simţim şi prin cele dinlăuntru ale noastre, în cabină s-a prea încălzit. Ne ridicăm să ieşim afară. Ne clătinam pe picioare, de parcă am fi beti. Cabina pare o casă plină cu oameni care se scoală după un chef. Ne dăm seama că acesta e aşa-numitul „rău de mare”. Încă nu ne-a cuprins, dar îşi arată puterea. Ieşim la aer şi îndată ne venim în fire. Cel mai bun leac contra răului de mare e aerul proaspăt.

Iată se ivesc zorile. Intrăm în Bosfor, în marea cea frumoasă de care se leagă atâtea amintiri. Ca nişte porumbei albi se văd în depărtare bărcile pescarilor. Coasta Europei stă acum faţă în faţă cu Coasta Asiei. Câte un far luminos străluce de fiecare parte. Locuri rele şi neproductive se văd pe ambele coaste. De pe ţărmuri se ivesc din pământ guri de oţel. Sunt tunuri cu care e întărită intrarea spre Ţarigrad.

Iată se iveşte în zare Constantinopolul. Autorită­ţile turceşti ne ies în cale şi ne fac controlul paşapoarte­lor. Constantinopolul are o privelişte minunată. Aşe­zat sus pe două coline, plin cu turnuri de biserici tur­ceşti şi plin de case zidite tot în etaj, el apare cu ade­vărat ca o panoramă. Pe aici şi casele din lemn, toate, sunt îngrămădiri înalte cu câteva etaje. Din depărtări ele apar ca nişte case-jucării, îngrămădite peste olaltă.

In port, o pădure de catarge, în toate părtile, va­poare şi bărci. Vaporul nostru îşi sloboade mugetul lui de leu. Tot portul se cutremură. Mulţime mare de turci şi alte naţiuni se strâng să vadă sosirea noastră.

În Constantinopol am rămas ziua întreagă. Am vizitat Patriarhia Ortodoxă, Biserica Sf. Sofia şi tot ce era de însemnătate mai mare.

Din Constantinopol plecarăm în după-amiaza zilei de 23 septembrie. La plecare cântăm iarăşi în cor „Bine eşti cuvântat, Hristoase Dumnezeule…” şi alte cântări religioase. Mulţime mare de turci şi călătorii vapoarelor străine ne urmăresc cu privirea lor. Avem o vreme admirabilă, şi de pe vapor, o privelişte minu­nată, înspre marginea oraşului vedem ruinele unei fortăreţe. Aflăm ca pe acel loc a fost închis şi decapitat Constantin Brâncoveanu şi fiii săi. Incet-încet apucăm iarăşi în largul mării. Intrăm în Marea Marinară, o mare frumoasă, cu apele ca nişte oglinzi strălucitoare.

Din ce înaintăm, vremea e tot mai caldă. Toată lumea e afară pe bord. Vremea caldă şi plăcută ne îndeamnă să dormim şi noaptea afară pe bord. Mulţi dintre cărturari călătorim la clasa a treia, alături cu oamenii din popor.

Când soseşte seara, cei din clasa a treia căutăm loc de culcuş afară pe bord. Unii se aşază pe bănci, alţii pe nişte ridicaturi, alţii se suie în catul al doilea al bor­dului. Se aşază oamenii ca la ei acasă, prin podurile şurii. Noaptea târziu, vaporul parcă e o uriaşa şură ce pluteşte peste apă cu oameni ce dorm prin podurile ei. Dimineaţa unii spun că s-au visat pe acasă şi, ca o minune, unii spuneau că au auzit şi cocoşii cântând. Pe urmă s-a adeverit că „minunea” erau galiţele ce le avea vaporul într-un coteţ în catul al doilea. In noaptea aceasta am trecut prin strâmtorile Dardanelelor.

În ziua următoare intrăm în aşa-numitul arhipelag al Mării Egee, adică un şirag de insule mai mari şi mai mărunte printre care trece vaporul, încă de pe aici încep a se ivi locuri de însemnătate creştină. I.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, a avut în acest loc bunul gând de a strânge pe călători în jurul său şi a le explica însem­nătatea locurilor pe unde trecem.

Am trecut mai întâi pe lângă Troada – Troia – cea vestită, unde s-au luptat odinioară grecii cu troienii. Mai jos, pe lângă insula Samos, dăm de locurile pe unde Apostolul Pavel şi-a făcut călătoriile sale. În faţa noastră, la răsărit, avem Asia Mică, cu Efesul, Colose, Miletul şi alte locuri de amintire creştină, iar la asfinţit avem Grecia cu Tesalonicul, Filipi cu Corintul şi corintenii din epistolele Apostolui Pavel. De două ori a străbătut Apostolul Pavel întreagă Asia Mică şi, ve­nind prin Efes, a trecut marea prin acest loc, ducân-du-se la Corint, în Grecia de azi. Ne putem închipui ce călătorie uriaşă şi grea a fost aceasta. Pe aici a trecut mai întâi Evanghelia în Europa noastră şi pe aici au trecut şi epistolele Apostolului Pavel, trimise către Corinteni, Filipeni, Tesaloniceni.

Înaintând mai departe, se iveşte în zare insula I’atrhos, unde evanghelistul loan a scris, în exil, Apo­calipsul. Plină de măreţie se vede şi din depărtare această insulă. Stâncile ei albe şi ascuţite, ce strălucesc în lumina soarelui, parcă spun şi ele că acolo a des­coperit Dumnezeu taine mari şi adânci.

O uşoară adiere de vânt alunecă peste faţa limpede a mării. Mi se părea că în această adiere aud cuvintele Domnului, pe care Duhul Sfânt le-a pus în gura lui loan, pe insula Patmos: „Eu sunt Alfa şi Omega, înce­putul şi Sfârşitul… Iată, vin curând, şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale… Amin vino, Doamne lisuse” (Apoc.22,12-21). Vino, lisuse Doamne, căci lumea se scufundă în păcate şi fără­delegi.

Apropiindu-ne de insula Rodos, Î.P.S.Sa, Mitro­politul Nicolae, arată că pe aici a trecut Apostolul Pavel în cea mai lungă călătorie, când a fost dus legat în lanţuri, din Ierusalim la Roma. Spre măr­turie, despre greutăţile acestei calatorii, Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, citeşte capitolul 27 şi 28 din Faptele Apostolilor, unde se află descrisă pe larg această călă­torie. Poporul ascultă cu fior sufletesc istoria acestei călătorii.

Încheiem citirea biblică prin cântarea „Doamne al Puterilor, fii cu noi…”. Eu stau mereu sub fiorul călă­toriilor şi ostenelilor Apostolului Pavel. În glasul cân­tării noastre parcă aud cuvintele lui Pavel: „Fraţilor, nu voiesc ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri am fost îngreuiati, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă…” (2 Corinteni 1,8). Ochii mi se umplu de lacrimi când mă gândesc prin câte „osteneli, bătăi, închisori și primejdii de moarte”… (2 Corinteni 11,23-27) a dus şi a purtat apostolul Pavel, Cuvântul lui Dumnezeu, iar creştinii de azi stau nepăsători faţă de acest Cuvânt şi faţă de lucrul mântuirii sufleteşti.

Vremea liniştită şi frumoasă ne-a scăpat de aşa numitul „rău de mare”. Totuşi sunt câţiva care încep a avea dispoziţie spre această boală. La o zi după plecarea din Constantinopol încep a se ivi feţe palide. Sunt cei care au aplecare spre râul de mare. Nu toti capătă boala aceasta. Atârna de firea omului.

Din ce înaintăm spre răsărit, dăm de o lume mai caldă, parcă e o altă lume, cu un alt soare, mai cald şi mai luminos, începem să simtim că hainele noastre sunt prea groase pentru clima de aici.

Părintele Iosif  Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“