Templul de pe vremea Mântuitorului a fost templul al treilea. Acest templu a fost clădit Ia anul 39 înainte de Hristos. Pe arunci ludeea era stăpânită de romani. Pe tronul Iudeii ajunsese Irod cel Mare. Ca să-şi câştige încrederea şi dragostea poporului iudeu acest Irod se apucă să rezidească cu totul, din nou, templul de odinioară al lui Solomon. Nouă ani lucră Irod la această clădire, folosind zeci de mii de lucrători. El folosi şi zece mii de preoţi anume învăţaţi să lucreze în piatră şi lemn. Ei lucrară lucrurile pentru altar. Când fu gata, templul ieşi aşa de măreţ ca cel de pe vremea lui Solomon, numai podoabele şi aurirurile dinlăuntru nu erau de aceeaşi valoare. Templul avea formă de terasă, adică se ridica treptat-treptat, stând pe locul cel mai înalt: altarul, chivotul Legii, Sfânta Sfintelor, în faţa templului era un larg foişor. Acest templu măreţ dăinuia pe vremea Mântuitorului – Dăm mai jos fotografia acestui templu. In acest templu învăţa Mântuitorul. Acest templu era fala şi mândria iudeilor. Istoricii spun că acest templu la lumina soarelui strălucea atât de tare, încât ochii nu puteau suferi lucirea lui. El închipuia tăria şi istoria poporului evreu.
Dar acest templu a avut o durată şi mai scurtă decât celelalte două. După 15 ani de la terminarea lui fu adus în acest templu un Copil născut într-o peşteră din Betleem. Era Pruncul lisus. In acest templu a recunoscut bătrânul Simeon pe Mesia şi a strigat: „Acum slobozeşte pe robul Tău în pace…”
Aici în acest templu a tâcuit Iisus Scripturile, în vârstă de 12 ani, când păruiţii Il pierduseră. Aici a spus unele din cele mai frumoase pilde şi învăţături: despre banul văduvei (Luca 21), despre cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă (Matei 22) etc. Aici a iertat pe femeia păcătoasă. Aici a mustrat pe farisei şi cărturari. Aici a răsturnat mesele negustorilor. Aici a intrat în Duminica Floriilor…
In Marţea cea Mare, Mântuitorul a profeţit apostolilor dărâmarea templului prin următoarele vorbe: „Amin, amin zic vouă că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată” (Marcu 13,1-4). Profeţia Mântuitorului s-a împlinit întocmai. In anul 70 după Hristos, evreii încercară să alunge stăpânirea romană. Atunci Titus, împăratul romanilor se sculă cu război mare împotriva iudeilor. După crâncene bătălii, romanii cuceriră Ierusalimul şi îi deteră foc. Legiunile romane, înfuriate de răscoala evreilor, distrugeau tot ce le ieşea în cale. Furia războiului n-a cruţat nici templul, împăratul Titus, fermecat de frumuseţea acestei clădari, a voit să o cruţe, dar valurile furiei nimeni nu le mai putea opri. împăratul s-a aruncat în mijlocul ostaşilor, poruncindu-le şi rugându-i să cruţe templul, dar totul era în zadar. Nimeni nu mai voia să mai asculte. In cumplita învălmăşeală în care iudeii cădeau ca iarba, un legionar roman aruncă o torţă aprinsă pe fereastra templului, într-o clipă, templul se prefăcu într-o mare de flăcări pe urma căreia nu mai rămăseseră decât ruine. Profeţia Mântuitorului se îm¬plinise.
Ca o minune dumnezeiască, istoria spune că în acest grozav măcel n-a pierit nici un creştin din Ierusalim. Mântuitorul profeţise semnele pustiirii Ierusalimului în cuvintele: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din ludeea să fugă la munti, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afara din el şi cei de prin ogoare să nu intre în cetate. Căci în zilele acelea va fi răzbunare, ca să se plinească tot ce s-a scris… va fi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare…” (Luca 21, 20-25).
Când au văzut Ierusalimul înconjurat de oastea romană, creştinii şi-au adus aminte îndată de profeţia Mântuitorului şi s-au retras la timp din cetate pe care o aştepta „groaza pustiirii” şi au scăpat.
Când au simţit că s-a apropiat profeţia în noaptea din urmă – călăuziţi de şoapta Duhului Sfânt – s-au retras cu totii în părtile de dincolo de Iordan, şi astfel au scăpat cu viaţă. Iudeii nu credeau în această pro-fetie şi au pierit. Din clipa dărâmării Ierusalimului începe împrăştierea lor în toată lumea, începe blestemul ce i-a ajuns de a fi un neam fără ţară.
Un fior sufletesc simt că mă cuprinde stând pe locul unde s-au petrecut aceste lucruri. Mă gândesc la blestemul şi osânda ce i-a ajuns pe evrei pentru orbia lor sufletească. Mă gândesc la minunata scăpare a creştinilor. Mă gândesc la plinirea din cuvânt în cuvânt a profeţiei Mântuitorului. Cu adevărat, cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui vor rămânea în veci. Câţi însă ascultă cuvintele Lui şi le păzesc?!
Din această pustiire templul nu s-a mai refăcut. A rămas un loc pus sub osândă şi blestem pentru Sângele Mântuitorului şi al profeţilor. Tradiţia spune ca în timpul răstignirii Mântuitorului s-au auzit prin templul lui Solomon glasuri cereşti strigând: „Veniţi să părăsim locul acesta”. Dumnezeu a părăsit Sionul, cetatea pe care Şi-o alesese „Lui-Şi locuinţă”. Sionul a rămas un loc sub osândă şi blestem. Acest lucru s-a văzut mai târziu printr-o minune. Un împărat păgân, cu numele Iulian, un mare duşman al creştinismului, voind să contrazică şi să dea de minciună profeţia Mântuitorului despre dărâmarea templului, încercă să reclădească iar Sionul. Spre acest scop a adus la Ierusalim ostaşi şi maeştri care, mână în mână cu evreii, s-au apucat de lucru. Dar când au voit să aşeze temeliile, au izbucnit din adâncul pământului flăcări îngrozitoare în care au ars o mulţime de lucrători. Lucrarea a trebuit să înceteze. Era o arătare de la Domnul că profeţia Lui trebuie să se plinească. Sionul stă azi sub blestemul Domnului. Pe locul unde erau odată ziduri puternice şi podoabe strălucitoare, ară arabul, spre plinirea profeţiei de la Ieremia: „Sionul va fi arat ca un câmp”.
Din vechiul Sion au mai rămas numai câteva ziduri din temelia şi vârful stâncii Moria unde era aşezat chivotul Legii. Aşa a pedepsit Dumnezeu orbia sufletească a evreilor.
Patru locuri din Biblie stau sub blestem ceresc: Sionul, Ierihonul, Tirul şi Babilonul. Toate patru au fost cetăţi măreţe, dar le-a ajuns blestemul. „Blestemat să fii, Tirule, şi nimicit cu desăvârşire” (Ezechil 26). „Blestemat să fie omul care se va ridica să zidească din nou Ierihonul” (losua 6). „Iar tu, Babilonule, în veci vei rămânea nelocuit, ca Sodoma şi Gomora” (Ieremia 50).
Părintele Iosif Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“
