Meditaţii

Pedagogia înfrânării – – despre o alternativă creştină –

Uneori ne e atât de teamă să privim realitatea în faţă, încât realizăm – într-o reţea de falsuri şi de neadevăruri – o imagine utopică a realităţii pe care ne-am dori-o, dar care, în fapt, nu există.

Printre imaginile fie prea criticate, fie prea ridicate în slăvi de „pseudodiscursurile“ noastre este şi aceea a „introducerii religiei în şcoală“. De la glasurile celor care negau necesitatea predării religiei – ca grav delict împotriva drepturilor omului, demn de o „anatemizare“ laică, la ale celor care credeau că ar fi fundamental ca în clasă să se facă numai religie, gama este foarte largă. Ceea ce a rămas a fost realitatea orei de religie la anumite nivele ale învăţământului românesc. Oră de religie care a avut sau n-a avut succes, are sau n-are succes, în funcţie de foarte mulţi factori, dar, mai ales, în funcţie de factorul uman, la prima vedere, de harisma celui care „predă“ religie, ca şi de apetenţa pentru religie a celui care primeşte mesajul creştin. Când unul sau celălalt factor suferă de o „neadaptabilitate“ la mesajul lui Hristos, lucrurile merg rău. Contorsionat.

Uneori s-a reproşat lipsa unei pedagogii sau metodologii adecvate privind predarea religiei. Şi s-a pus aceasta în seama Facultăţilor de Teologie. Deşi orice student sau orice absolvent al unei astfel de Facultăţi ar fi putut să citească – fără să fie nevoie de prea mare efort – câteva cărţi reprezentative ale pedagogiei creştine sau câţiva autori moderni de teologie pedagogie românească.

Nu suntem săraci deloc la acest capitol al cărţii pentru învăţarea învăţării, dar trebuie să existe dorinţa fermă de a face ceva pentru copiii ce vor să înveţe despre Hristos.

Este cert că la acest nivel nu avem nevoie de o şcoală abstractă în programa căreia să îngrămădim tot ceea ce credem că ar folosi: toate vorbele umflate ale lumii. Întristat prea devreme, copilul pierde bucuria cunoaşterii. Să ne ferească Dumnezeu să fie astfel şi la nivelul orei de religie.

Tot mai des se vehiculează ideea introducerii orelor de educaţie sexuală – penibil aşezată în planul de învăţământ între ora de Istorie a României şi aceea de Religie. Şi tinerii, asaltaţi de toate aceste manifestări ale duhului goliciunii, care sunt moda, televiziunea, muzica din discotecă etc., nu spun ba. Şi, probabil, din pământ, din iarbă verde, se vor naşte destui care, lipsiţi de cea mai mică moralitate, o vor face. Dar mă întreb: ce educaţie poate da – la orice nivel – medicul ginecolog, care face avorturi pe bandă rulantă sau acela care, pentru serviciile sale, primeşte sume exorbitante?

Dar, de asemenea, mă întreb: ce vom face noi, creştini angajaţi în predarea religiei, pentru a nu lăsa copiii fără alternativă în cunoaştere? Când ne vom veni în fire şi vom avea curaj să mergem la fratele nostru, medicul, «preotul în alb», pentru a ne pune de acord în ceea ce priveşte discreţia de educaţie pe care trebuie s-o dăm copiilor? Pentru că numai împreună şi cu harul lui Dumnezeu, ca binecuvântare, vom reuşi. Soluţia tăcerii permanente în astfel de cazuri nici nu ne ajută şi nici nu poate fi o atitudine a Bisericii.

Latinii ziceau: „maxima debetur puero reverentia“, adică: „datorăm copilului cel mai mare respect“. Mereu şi mereu, aşadar, trebuie să pornim – şi în acest capitol sensibil al vieţii – explicaţia că adevărata şcoală a iubirii nu stă doar în a gusta fără măsură şi înainte de vreme tot ce are să-ţi hărăzească mai târziu un legământ pe viaţă şi pe eternitate mai apoi, nici într-un joc bezmetic cu puterea de atracţie a sexelor, nici în nimicnicia unei prietenii pline de intimităţi stupide şi de o sentimentalitate falsă, mincinoasă de-a dreptul. A te înfrânge în voinţa ta de a avea pe celălalt împreună-sclav al plăcerii de-o clipă, a înfrânge mentalitatea lumii moderne, care pune accentul pe trup, pentru că spiritul îi scapă, a înfrânge tendinţa de-aţi lua în mână, necontrolat de rugăciune, fără sfat şi fără ajutor, propriul «destin» şi propria libertate sunt doar câteva din cerinţele prin care tânărul de astăzi poate să se echilibreze în raport cu ceea ce se cheamă cultura sexuală.

Trebuie să purtăm de grijă însă ca discursul nostru să nu poarte în sine vulgarul şi nici să nu osândească excepţiile. O iubire curată de tinereţe e un dar care poate fi plin de binecuvântare, dacă se învăluie într-o evlavioasă tăcere şi nu este o anticipare sau un joc meschin.

Preot Constantin NECULA

Lasă un răspuns