Se spune despre inima omului duhovnicesc că este în stare să ardă plină de iubire pentru toată zidirea, iar aceasta presupune un curaj care este alimentat de dragostea jertfelnică: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). A nu te teme nu reprezintă neapărat o virtute, ci este o condiţie esenţială de a păşi hotărât pe calea Domnului. Părintele Iosif Trifa, având o inimă duhovnicească (centrul în care locuieşte Dumnezeu în noi), s-a încadrat în categoria oamenilor care au schimbat lumea, şi a putut face aceasta pentru că lumea – cu toate ispitirile, greutăţile şi neajunsurile ei – nu l-a putut perverti.
Epoca contemporană este suprasaturată de cuvinte, ea are nevoie de un mod de viaţă superior, care depăşeşte faza vegetativă (cea de până la naştere) şi pe cea biopsihică (cea de după naştere). Desigur, vorbim despre faza cea duhovnicească. În cei o sută de ani, Oastea Domnului a şlefuit, în Biserica lui Iisus Hristos, veritabile modele de viaţă întru Duhul Sfânt. Noi ne-am însuşit, curajos şi hotărât, aceste modele? Societatea s-a săturat de verbalism. Ea are nevoie, poate mai mult decât oricând, de oameni în care să ardă o credinţă vie în Hristos Iisus. Oare nu ne-a făcut de cunoscut Oastea Domnului atâtea modele vrednice de urmat? Atunci, pentru ce mai zăbovim la răspântii? Pentru ce rămânem pasivi şi fricoşi, amăgindu-ne cu locurile noastre căldicele? Domnul e aproape, la uşi (Mt 24, 33), iar noi?!…
Iubiţi fraţi creştini, în această viaţă, nu am fost trimişi să avem fericire, ci să ne facem vrednici de ea (Sf. Nicolae Velimirovici). Dar, fără luptă lăuntrică, nu se poate! De pildă, să cercetăm tonalitatea psalmilor. Ea nu este serafică şi statică, ci este combativă. Dumnezeu este chemat, este provocat şi chiar apostrofat („Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne?” – Ps 43, 25). De aceea, Oastea Domnului ne propune ieşirea din starea de creştini din inerţie, reamintindu-ne că trebuie să fim nişte oameni decişi. Un om decis este cel care are convingeri clare despre rostul lui în lume. Viaţa de credinţă presupune exigenţă şi trebuie trăită în integralitatea ei, cu o durere a autodisciplinei care aduce însă multă mângâiere sufletească. Oastea Domnului ne-a învăţat să luăm hotărârea de a trăi conform credinţei. Doar credinţa şi hotărârea pun temelia bisericii lăuntrice din noi. Tot această Lucrare venită de Sus pune accentul pe trezvie, adică să fim şi treji şi vii în acelaşi timp, pentru că putem fi treji, dar morţi.
A intra în Oastea Domnului înseamnă debutul procesului de schimbare a tot ceea ce făceam şi gândeam înainte de a ne întâlni cu Hristos. În acest sens, iată ce spunea Avva Alonie Egipteanul (sec. IV-V): „Dacă nu aş fi dărâmat totul (subl. ns.), nu aş fi putut să mă zidesc pe mine însumi”. Din această perspectivă, cât de minunat răsună până astăzi îndemnul Părintelui Iosif Trifa: „Distrugeţi podurile!” (vezi Preot Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului?, ediţia a IX-a, p. 132). Poate că marile poduri le-am minat şi noi, dar oare nu am lăsat în viaţa noastră nişte podeţe, prin care ne mai întoarcem la omul cel vechi? Dacă au mai rămas, Duhul Sfânt e cel Care ne înştiinţează, ne mustră şi ne îmbărbătează până la biruinţa finală. Fără Duhul Sfânt, nimic nu se poate. În absenţa Lui, rămânem doar cu ritualul, asemenea unui mecanism rămas fără fluid.
De aceea, rugăm pe Duhul Sfânt-Dumnezeu să ne înarmeze pe toţi pentru lupta cea duhovnicească. El va veghea peste noi ca peste proprii lui ostaşi. Pentru că orice mirean (laic) este – mai întâi de toate – un luptător. Amin.
Radu Romînașu
