7 aprilie – Psalmul 42, vers 11
În mâhnirile şi gemetele sufletului nostru este totdeauna o durere pentru neîmplinirea unei dorinţe spre care nădăjduiam. Suntem mâhniţi şi gemem adânc adeseori pentru nimicirea sau întreruperea sau amânarea împlinirii unei dorinţe scumpe la care ţineam adânc şi care speram puternic să ni se împlinească. Poate o dorinţă la care aveam drept — sau ni se părea că avem. O dorinţă permisă sau nepermisă, bună sau rea, curată sau necurată, dar la care ţineam mai mult ca la orice! Sufletul omenesc se mâhneşte şi geme de multe ori în viaţă, dar dorinţele şi lucrurile din cauza cărora se mâhneşte, suferă şi geme el, sunt prea de puţine ori curate, frumoase şi permise. Ba tocmai mâhnirile cele mai dese, mai grele şi mai adânci şi gemetele cele mai mari şi mai disperate se ridică în sufletul omului pentru dorinţe necurate, pentru lucruri urâte şi pentru cauze nepermise! Câţi dintre noi, oare, ne mâhnim că n-am făcut destul de grabnic, destul de mult şi destul de bine binele? Sau pentru că iubim prea puţin, că ne rugăm prea slab, că răbdăm prea neliniştiţi, că dăruim prea zgârciţi, că ostenim prea repede, că priveghem prea rar, că postim prea puţin, că suntem prea înceţi la ascultare, la împăcare, la iertare, la ajutorare? Câţi dintre noi gemem pentru păcatele făcute şi suntem mâhniţi în sufletul nostru din pricina durerilor, întristării şi pagubelor pe care le-am făcut altora prin lăcomia noastră, prin poftele noastre, prin nepăsarea sau răutatea faptelor şi inimii noastre?
O, câte suflete scumpe nouă au dus cu ele în mormânt dureri şi răniri adânci din pricina noastră! Poate unele au şi murit tocmai din cauza acestora, din cauza necazurilor şi a întristării pe care purtarea noastră rea faţă de ei şi faţă de ai lor le-au pricinuit. De câte ori geme şi sufletul din mine, mâhnit şi îndurerat de astfel de amintiri! Dar de câte ori mi-am cerut sau ne-am cerut noi iertare pentru aceasta, cu durere şi cu geamăt, acelor cărora le-am pricinuit? Suflet preaiubit care citeşti aceste rânduri, desigur, şi tu ai avut sau mai ai încă stări de mâhnire şi uneori chiar gemete puternice se ridică din adâncul inimii tale… Cercetează-te atunci cu grijă şi cu milă, dar fără părtinire, de ce geme şi de ce este mâhnit sufletul din tine! Ce dorinţă şi ce durere îl tulbură? Dacă mâhnirea şi gemetele sufletului tău sunt din pricina neîmplinirii sau a nimicirii unei dorinţe trupeşti, lumeşti, păcătoase — strigă-i să tacă. Oricât l-ar durea, mai bine a fost aşa. Ceartă-l şi poartă-te cu el destul de aspru (1 Cor. 9, 27), căci dorinţele vinovate, desfrânate şi urâte, chiar şi ne-împlinite, întinează şi otrăvesc sufletul, chinuindu-l şi împovărându-l.
Dar dacă sufletul tău este mâhnit din pricină că poţi face mult mai puţin bine decât doreşti…, dacă verşi lacrimi din pricină că Domnul Iisus este prea puţin iubit şi ascultat de tine şi de alţii, dacă eşti mâhnit că tu însuţi lucrezi prea puţin pentru Domnul şi pentru semenii tăi, că te rogi prea rar şi că ai o stare prea săracă în roade duhovniceşti… dacă gemi din pricina slăbirii credinţei, a răcirii dragostei şi a împuţinării râvnei credincioşilor Domnului, — atunci mâhnirea aceasta a ta este mântuitoare şi gemetele acestea ale tale sunt binecuvântate! Ele te vor aprinde mai mult, te vor face mai harnic, te vor întări şi ajuta, pe tine şi pe alţii, să faci mai mult bine. Ele vor îmbărbăta pe cei slabi, vor sprijini pe cei neputincioşi, vor înflăcăra pe cei descurajaţi, vor face mult bine multora şi în primul rând ţie.
