Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Pentru multe trebuie să-I mulţumim noi lui Dumnezeu!

Pentru multe trebuie să-I mulţumim noi lui Dumnezeu!

Pentru multe trebuie să-I mulţumim noi lui Dumnezeu!

Adăugaţi la ostenelile, la jertfele făcute şi la truda anilor trecuţi partea Mariei. Hotărâţi-vă pentru Domnul, predaţi-vă Domnului cei care nu v-aţi predat şi începeţi o viaţă nouă cu El, unind şi partea Mariei şi partea Martei, pentru ca la capăt să fiţi binecuvântaţi cu toţii şi să puteţi deveni nişte elemente de valoare şi de folos Domnului în această Lucrare sfântă. Iar la capătul ostenelilor noastre, când Domnul va veni sau când noi toţi vom merge la El, să putem avea parte frumoasă, ca astăzi aici, de răsplata cerească şi fericită, făgăduită celor care vor fi credincioşi până la sfârşit. Amin.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Cu acest semn sfânt şi cu acest cuvânt sfânt, desprins din adevărul lui Dumnezeu şi din Cuvântul Său cel Sfânt, şi din paginile Sfintei Evanghelii, din ultimele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus lăsate ucenicilor Săi, cu acestea vrem şi să începem, şi să sfârşim toate cuvintele noastre, toate lucrările noastre, toate începuturile noastre şi sfârşiturile noastre.

S-au vărsat lacrimi aici. Nu vă ruşinaţi de lacrimi. Ele sunt semnul celei mai înalte nobleţe sufleteşti. Nu pot plânge decât oamenii nobili la suflet, curaţi şi sfinţi, cum a plâns Mântuitorul nostru. Lui nu I-a fost ruşine de lacrimi.

Lacrimile sunt expresia nu numai a celei mai mari dureri, ci şi a celor mai mari bucurii, pe care nu le putem exprima în cuvinte, ci le exprimăm în lacrimi. Pentru că lacrimile sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru noi. Vai de cei care n-au lacrimi şi nu pot plânge! Numai ei ştiu ce mare nenorocire este să n-ai lacrimi atunci când nici durerea şi nici bucuria nu le poţi exprima altfel mai înalt, mai frumos, mai divin, decât cu lacrimile.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat moştenirea aceasta sfântă şi scumpă: lacrimile, care sunt dovada celei mai mari iubiri, a celei mai fierbinţi rugăciuni, a celui mai inspirat Cuvânt, a celei mai alese stări în faţa lui Dumnezeu.

Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără lacrimi! Nici în dragostea noastră, nici în bucuriile noastre, nici în cuvântările noastre, nici în rugăciunile noastre, nici în cântările noastre.

Lacrimile sunt cele care dau valoare şi crezământ adevărat tuturor operelor cu adevărat inspirate de Dumnezeu sufletelor omeneşti.

O lucrare minunată de artă, un răsărit de soare, o cântare minunată, un cuvânt binecuvântat care stoarce lacrimi sunt dovezi că ne-am atins de frumuseţea lui Dumnezeu, că ceea ce este divin şi frumos în om este creat de puterea lui Dumnezeu.

Pentru multe trebuie să-I mulţumim noi lui Dumnezeu, din cele ce am auzit şi trăit sub acest cort în ceasurile pe care Dumnezeu ni le-a rânduit să ni le petrecem aici. Multe adevăruri minunate trebuie să reţinem noi din cele ce s-au spus aici; şi cel puţin două mari minuni din cele pe care le vedem acum cu ochii noştri trebuie să ne reţină şi mai mult gândurile, inima, sufletul nostru. Şi să ni le înalţe mai înalt şi mai frumos spre Dumnezeu.

Am vrea să citim, cu privire la aceste lucruri, câteva versete din sfânta Evanghelie de la Luca, cea care s-a citit ieri, în ziua Adormirii Sfintei Fecioare, Maica Domnului nostru, şi care este scrisă de Sfântul Luca în capitolul 10, începând cu versetul 38:

„Pe când era pe drum cu ucenicii Săi, Iisus a intrat într-un sat. Şi o femeie numită Marta… (Marta, numele miresei noastre) L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui.

Marta era împărţită cu multă slujire şi a venit repede la Iisus şi i-a zis: «Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, dar, să-mi ajute!».

Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua»”.

Despre două lucruri foarte însemnate se vorbeşte aici. Şi aceste două lucruri foarte însemnate am vrea să le reţinem noi din tot ce-am văzut şi din tot ce-am auzit.

Trăim o mare minune, dar aceasta nu este o noutate. Acest fel de a ne petrece sărbătorile noastre, evenimentele vieţii noastre, îndeosebi căsătoria, dar şi celelalte evenimente familiale, felul ăsta în care le petrecem noi astăzi nu-i nou.

Aşa le-au petrecut înaintaşii noştri, părinţii noştri care au venit aici cândva, demult, demult. De-atunci a trecut o noapte de o mie de ani peste istoria noastră, când primii creştini [au fost] aduşi aici de stăpânirea romană; ei, care erau cei mai zeloşi creştini, au fost exilaţi aici în îndepărtata Dacie. Ei au venit cu credinţa minunată şi sfântă pe care o moşteniseră de la cei dintâi urmaşi ai Mântuitorului. Aşa au fost acei părinţi care au întemeiat aici familiile creştine şi începutul neamului nostru. Aşa au petrecut ei nunţile lor.

A trebuit însă, o dată cu plecarea romanilor şi cu venirea popoarelor barbare, să treacă o mie de ani peste istoria noastră, o mie de ani, despre care nu se ştie nimic. Abia acum începem să ne-o refacem, din cioburi, din ruine şi din morminte. De la anul 250, până la 1300 (sau ceva mai înainte sau ceva mai în urmă), nu ştim nimic cum au trăit şi au luptat, şi au suferit înaintaşii noştri aici.

Ştim însă că poporul nostru s-a născut creştin. De la naşterea lui, el a avut încrederea, nădejdea, lumina, părtăşia, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu. De-a lungul zbuciumatei istorii a părinţilor noştri, Dumnezeul părinţilor noştri a fost Singurul nostru Aliat, Care ne-a izbăvit şi ne-a ajutat nu numai prin zbuciumul cunoscut, ci şi prin noaptea istoriei noastre necunoscute. El a fost ajutorul nostru. De aceea, în adâncul fiinţei noastre e pusă dragostea lui Dumnezeu, credinţa în El. Şi virtuţile recunoscute de către toţi: omenia, blândeţea, bunătatea sufletului poporului nostru şi a strămoşilor noştri erau numai nişte virtuţi care izvorau din credinţa, din Evanghelia trăită, din cunoaşterea şi ascultarea puternică de Dumnezeu pe care au avut-o de la început părinţii noştri.

Chiar dacă o mie de ani după aceea a trebuit să trecem printr-un întuneric, lumina lui Dumnezeu şi binecuvântările Lui ne-au ocrotit, pentru că este scris: Dumnezeu binecuvântează pe cel credincios până în al miilea neam şi până în al miilea an, până la a mia generaţie.

De aceea am fost izbăviţi noi, pentru că am avut nişte părinţi credincioşi. Şi Dumnezeu să fie slăvit că S-a îndurat să ne dea astfel de părinţi. Acum marea noastră datorie este să legăm firul istoriei noastre de acolo de unde întunericul ne-a rupt de ei.

Nu-i de mirare că-n poporul nostru s-au încetăţenit la suprafaţă nişte obiceiuri păgâneşti. Astea au fost aduse de stăpânirile păgâne care ne-au asuprit atâtea secole. Sărbătorile noastre, naşterile noastre, nunţile noastre, înmormântările noastre n-au fost aşa cum au devenit, n-au fost pline de alcool, de beţii, de înjurături, de cântece porcoase, cum au devenit după aceea.

Popoarele păgâne care ne-au stăpânit au căutat să strice sufletul curat şi frumos pe care ni l-au lăsat nouă părinţii noştri.

Dar acum, vedeţi, când Dumnezeu a adus vremea de înviorare şi când a venit vremea să treacă întunericul şi noaptea şi au venit libertatea şi neatârnarea, şi slobozenia poporului nostru, ce minunat dar ne-a făcut nouă Dumnezeu prin Lucrarea aceasta minunată a Oastei Domnului!

Se pare că este o noutate o astfel de nuntă, dar nu; ea este numai legarea firului frumos şi sfânt al generaţiei de acum cu al strămoşilor noştri care au murit credincioşi, care au suferit pentru Dumnezeu şi care nu s-au lepădat în totalitatea lor niciodată de Dumnezeu şi de părinţii lor.

Atâtea amintiri binecuvântate, atâtea troiţe, atâtea locuri istorice frumoase, atâtea cruci şi mănăstiri semănate de-a lungul şi de-a latul pământului nostru sunt nu numai semnele care arată că acolo s-a dat o bătălie, că s-a sfârşit şi este înmormântat un sfânt, ci sunt semnele, dovezile dragostei de Dumnezeu şi ale credinţei care n-a murit niciodată de tot din sufletul nostru şi din sufletul părinţilor noştri. Numai acum, la vremea când Dumnezeu ne-a adus şi libertatea naţională, El ne-a adus această Lucrare care trebuia să întregească independenţa noastră sufletească. Şi, după cum atunci ne-a dezrobit de stăpânirile şi de urmele tuturor robiilor străine care au trecut peste poporul nostru, aşa trebuia să ne dezrobim şi de urmele tuturor păcatelor şi obiceiurilor urâte pe care stăpânirile acestea străine le-au aruncat peste sufletul nostru, peste viaţa noastră, peste obiceiurile noastre evanghelice, biblice, frumoase, care ne rămăseseră tot aşa de curate cum au rămas gândul şi dorinţa întregirii noastre într-o singură patrie liberă. Tot aşa a rămas şi gândul întregirii noastre într-o singură Biserică credincioasă, vie, evanghelică, trăită în harul lui Dumnezeu. Să fim nu nişte robi sufleteşti într-o ţară trupească liberă, ci, dacă am căpătat o independenţă trupească, să căpătăm şi una sufletească. Aşa ne-a vrut Dumnezeu şi sâmburele acestei independenţe sufleteşti l-a pus Dumnezeu în această Lucrare a Oastei Domnului; care nu este un sâmbure adus de cine ştie ce vânt străin din afară, ci este născut aici, din credinţa şi din sufletul poporului nostru.

Omul lui Dumnezeu, Părintele Iosif, despre care s-au spus aici aşa de frumoase şi meritate cuvinte de recunoştinţă, a fost profetul neamului nostru, a fost profetul dezrobirii noastre sufleteşti, pentru că este scris: „Fiecare popor îşi are profetul său. Fiecare generaţie îşi are profetul său”.

Şi el a fost profetul generaţiei noastre, al poporului nostru, care ne-a adus nouă lumina lui Dumnezeu, întregind lumina libertăţii noastre naţionale.

Am citit pasajul din Evanghelie, amintit ieri în Evanghelia citită şi explicată, cu Marta şi Maria, pentru că în el este conţinut un lucru foarte interesant. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu conţine adevăruri noi pentru noi. De câte ori vom fi citit noi acest pasaj, dar ne-a scăpat, cred, un adevăr: Marta muncea. Era o femeie harnică. După munca ei şi-a câştigat o casă, pentru că este scris: „o femeie numită Marta l-a primit pe Iisus în casa ei”.

Casa era a ei; ceilalţi erau fraţii ei, care locuiau cu ea. Marta deci muncea. Dumnezeu, în urma muncii ei, i-a dat o casă, să ne arate că niciodată Dumnezeu nu lasă o muncă cinstită fără răsplată. Şi un om care doreşte într-adevăr o casă, să poată primi în ea Cuvântul lui Dumnezeu, pe omul lui Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu, acela trebuie să muncească stăruitor, să muncească chibzuit, să muncească cinstit, să muncească frumos, să muncească vrednic.

Şi să mai ştie să şi păstreze rodul muncii sale, pentru ca să aibă o casă unde să poată primi un străin, unde să poată cineva asculta Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar se vorbeşte acolo şi despre o soră a ei, Maria. Maria şi-a ales o parte, partea cea bună, care nu se va lua niciodată de la ea. Ce frumos locuiau aceste două surori împreună! Maria avea partea duhovnicească, partea meditaţiei, partea rugăciunii, partea ascultării de Dumnezeu, partea lacrimilor, care întregea partea Martei, partea muncii.

E frumos când cineva munceşte, aleargă şi, cu chibzuinţă, caută să-şi chivernisească rodul muncii sale. Dar dacă lipseşte din toată această frământare… cum i-a spus Mântuitorul Martei: „Marta, Marta, pentru multe alergi şi te frămânţi tu, dar mai lipseşte ceva la frământarea aceasta. Maria şi-a ales partea cea bună. Partea cea bună mai lipseşte la munca ta”.

E bine că noi muncim şi alergăm, dar partea cea şi mai bună, care întregeşte munca noastră şi o binecuvântează, şi o face să fie plină de mulţumire şi de bucurie, este partea aia a Mariei, partea care vine cu lacrima, cu meditaţia, cu genunchii, cu rugăciunea, cu binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu prin această parte şi celeilalte. Un lucru frumos a făcut Marta atunci: ea s-a dus la Iisus şi a zis: „Doamne, să-mi ajute sora mea! Că eu muncesc şi mă zbat degeaba, dacă nu m-ajută ea!”. Ce mare lucru este aici! Multe ar trebui să învăţăm noi din această cerere a Martei:

– Doamne Iisuse, degeaba alerg eu şi mă zbucium, şi fac eforturi, şi-mi dau toate silinţele, şi fac economie, şi mă străduiesc, dacă nu m-ajută partea cealaltă, dacă nu vine şi Maria, să întregească munca mea cu parte ei sfântă. Fără Maria, eu nu pot să fac nimic. Fără Maria, degeaba mă zbucium, fără Maria partea mea rămâne neîntregită, incompletă, fără mulţumire, fără pace şi fără sfârşit folositor.

Marta L-a rugat pe Iisus şi pentru partea Mariei.

O, ne-am rugat noi mereu lui Dumnezeu, după toate alergările şi munca noastră, să nu uităm să completăm partea Martei? Partea muncii şi a ostenelilor noastre, cu partea Mariei, care este meditaţia, rugăciunea, partea cea mai importantă, care dă valoare şi le dă frumuseţe tuturor ostenelilor şi alergărilor noastre şi partea fără de care în zadar ostenim şi alergăm; pe toate le încheiem cu un deficit şi cu amărăciune.

Doamne, alerg şi degeaba alerg şi mă ostenesc, pentru că ceea ce sper şi doresc să realizez nu pot fără partea Mariei. Dă-mi Tu partea Mariei!

Ori de câte ori facem acest lucru, noi suntem binecuvântaţi.

Să-I cerem lui Dumnezeu partea cea care rămâne veşnic. Să ne dăruiască Domnul lucrul care trebuie. Acest lucru este important: lucrul care trebuie tuturor ostenelilor noaste, pentru ca să se completeze fericit amândouă părţile; căci atunci întregul este binecuvântat, când ambele părţi contribuie în modul cel mai frumos la completarea lui.

Şi am vrut să spun câteva cuvinte – în grabă mare trebuie să le spunem, pentru că timpul plecării noastre la sfânta biserică pentru actul cununiei deja s‑a apropiat, poate că s-a şi cam depăşit – am vrut să ţinem seama de ceea ce se vede acum clar aici: noutatea nunţilor noastre, noutate pe care a adus-o în mijlocul poporului nostru şi în Biserica noastră Lucrarea Oastei Domnului. Dar nu numai cu privire la acest fel de a ne petrece nunţile noastre e aceasta noutate, ci şi cu privire la cumetriile noastre, la botezuri, la înmormântări şi la toate celelalte acte importante care se petrec în viaţa noastră a fiecăruia sau a familiei, sau a societăţii noastre.

Lucrarea Oastei Domnului a adus această noutate binecuvântată care pare noutate, dar, aşa cum am spus, ea este numai forma cea binecuvântată de Dumnezeu în care noi legăm prezentul nostru minunat de trecutul minunat al înaintaşilor noştri.

Aşa au petrecut părinţii noştri de la început sărbătorile lor: cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Biblia, cu Evanghelia, cu cântarea religioasă.

Poporul nostru este un popor al cântării; folclorul nostru este plin de frumuseţea melodiilor şi a compunerilor minunate şi poetice. Nu se putea ca acest popor, înzestrat de Dumnezeu cu un dar aşa de minunat în ceea ce priveşte cântarea, să rămână fără cântarea religioasă, fără muzica religioasă. Şi această binecuvântare a venit tot din mijlocul poporului nostru, de acolo de la opincă, de la rădăcina poporului nostru, de unde au răsărit toate lucrurile frumoase şi nobile în viaţa acestui popor. De aici, de la pătura aceasta cu care înaintaşii noştri, marii noştri oameni sfinţi, s-au însoţit, cu care au pornit la luptă, cu care au pornit la muncă şi cu care au dus şi cântarea, şi bucuria, şi lacrimile împreună.

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.

Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.

Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu; şi asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.

Noutatea aceasta, zic, este un dar al lui Dumnezeu trimis poporului nostru.

Celelalte lucrări evanghelice care se numesc într-un fel sau în altul, nu ştim de unde au venit şi nu ştim unde se duc. Pot fi şi aici, pot fi şi acolo, pot fi oriunde. Dar Lucrarea Oastei Domnului este profetul trimis de Dumnezeu poporului nostru şi credinţei noastre. Asta aici a venit, ştim de unde a venit, ştim cine ne-a adus-o, ştim cine ne-a învăţat, pentru că [aceştia] au trăit şi au murit ca nişte profeţi şi ca nişte sfinţi în mijlocul nostru.

Dacă îi respectăm şi îi preţuim, ne respectăm pe noi înşine.

În vechime, în istoria poporului evreu, au fost unii profeţi mari care au fost ascultaţi. Şi au fost alţi profeţi mari care n-au fost ascultaţi.

Moise a fost un profet mare care a fost ascultat de popor. Şi Dumnezeu a binecuvântat poporul care l-a ascultat pe Moise, prin libertatea şi biruinţele, şi bucuriile pe care i le-a dat lui.

Dar şi Ieremia a fost un profet mare, un profet ca şi Moise. Dar pe Ieremia, poporul nu l-a ascultat. Pe Ieremia l-au aruncat, l-au lepădat şi l-au lăsat singur în groapă.

Şi atunci poporul a trebuit să fie pedepsit, pentru că nu şi-a ascultat profetul trimis pentru vremea la care Dumnezeu îl sortise să se ducă. Şi nu i-a fost primit solia pe care Dumnezeu l-a trimis să o spună.

Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif…

Am fost lângă el în cele din urmă ceasuri.

Mi-aduc şi astăzi aminte despre nişte adevăruri pe care mi le-a spus şi pe care le-am mai însemnat undeva.

A zis: „Dumnezeu a trimis Lucrarea Oastei Domnului la poporul nostru, pentru salvarea şi mântuirea lui. Ce salt minunat ar fi făcut poporul nostru de la starea de barbarie în care îl aduseseră stăpânirile străine, până la statura înaltă a unui popor demn, civilizat, cult, nobil, credincios, dacă ar fi primit Lucrarea Oastei Domnului!”.

Dar atunci, conducătorii de atunci ai poporului au lepădat aceasta Lucrare şi au prigonit-o. Şi a spus profetul sfânt: „Dumnezeu poate să pedepsească poporul neascultării din pricina celor care n-au primit Cuvântul Său”. Încercările prin care am trecut poate au fost ceva din ceea ce a spus Părintele Iosif în noaptea de 12 februarie 1938.

Şi a mai spus: „Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta la Biserica noastră, dar conducătorii Bisericii noastre n-au primit-o şi au prigonit-o şi, iată, pe mine m-au dat afară… pentru învăţătura pe care am adus-o despre renaşterea spirituală şi pentru trăirea vie a credinţei strămoşilor noştri în Biserica noastră.

Iar Dumnezeu poate să pedepsească şi Biserica noastră cu venirea altor credinţe, străine, din pricină că n-au primit darul lui Dumnezeu care era această Lucrare trimisă special pentru reînviorarea şi renaşterea spirituală a membrilor Bisericii”.

Şi a mai spus un cuvânt: „Dacă va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, când şi conducătorii ostaşilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei şi de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredinţări, străine; să se ridice din mijlocul lor învăţători străini şi să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu ştiu să preţuiască aceste mărgăritare”.

Şi dacă noi ne vom dovedi nevrednici să preţuim Duhul acestei Lucrări, lucrarea ei curată, tainică şi sfântă, Dumnezeu poate lua acest Duh din mijlocul nostru şi să ne lase în îndrumarea feluritelor duhuri care se pot ridica din mijlocul nostru să îndemne la dezbinări, la tulburare, la nesupunere, precum este scris. Şi atunci se vor vorbi de rău unii pe alţii – şi cel care va câştiga va fi păcatul, vrăjmaşul şi iadul.

Omul acesta a fost un profet al lui Dumnezeu. Să învăţăm cel puţin noi din cuvântul testamentar şi să ţinem la această Lucrare sfântă ca la un mărgăritar ceresc, pentru că nu oricui e dată o astfel de Lucrare.

Pe măsură ce Lucrarea această ajunge să fie cunoscută – nu prin laude şi prin publicitate ieftină, lumească, ci prin roadele ei, prin lacrimile ei, prin statornicia ei, prin credincioşia ei – pe măsură, zic, ce această Lucrare ajunge să fie cunoscută în cercuri tot mai largi, oameni depărtaţi vin şi ne întreabă: „Spuneţi cum aţi făcut dumneavoastră, ca să facem şi noi aşa. Tot ce am început la noi a dat un trist faliment! Credinţa la noi a ajuns o credinţă de formă, o credinţă de cravată, o credinţă de pălărie, o credinţă de ruj, o credinţă de păr ondulat, o credinţă fără valoare – şi aceasta este cea mai tristă şi mai dureroasă prăbuşire a credinţei. La dumneavoastră, credinţă înflăcărează, tineretul ascultă, sufletele se întorc la Dumnezeu, adunările sunt pline de lacrimi. Aceasta e dovadă că Duhul Sfânt lucrează cu putere în mijlocul dumneavoastră; şi poporul în care lucrează Duhul Sfânt în felul acesta e un popor binecuvântat de Dumnezeu, pentru că a avut părinţi binecuvântaţi şi are jertfe binecuvântate pentru care Dumnezeu binecuvântează mai departe şi urmaşii…”.

De aceea suntem plini de încredere în tot viitorul poporului nostru. Adunarea de astăzi şi bucuriile noastre de acum sunt o dovadă că Dumnezeu lucrează puternic în mijlocul nostru şi Duhul Său cel Sfânt este peste noi.

Iată, 80 la sută dintre feţele care stau aici sunt tinere. Aceasta este o altă dovadă minunată că Duhul lui Dumnezeu lucrează şi că poporul nostru are o putere, o vitalitate binecuvântată de Dumnezeu, duhovnicească, şi care va aduce mult rod şi multe binecuvântări pentru Dumnezeu.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste suflete credincioase şi curate; mulţumim lui Dumnezeu pentru bătrânii credincioşi care n-au părăsit credinţa şi obiceiurile frumoase lăsate nouă în învăţătura noastră şi în credinţa noastră de părinţii noştri sfinţi, care au murit cu ochii la Iisus, rugându-L pe El ca să nu ne pierdem de credinţa lor. Mulţumim lui Dumnezeu cu ochii plini de lacrimi. Aceasta este dovada cea mai frumoasă că în poporul nostru, că în Oastea Domnului sunt multe şi binecuvântate mame credincioase.

Rugaţi-vă pentru mamele credincioase, cinstiţi mamele credincioase, binecuvântaţi mamele credincioase, respectaţi mamele credincioase. Sfătuiţi pe cele care vor să ajungă, să fie şi să rămână nişte mame, nişte părinţi credincioşi, ca să putem asigura copiilor noştri, urmaşilor noştri, un viitor binecuvântat.

Pentru că atunci putem fi siguri – şi vom putea muri liniştiţi – că în urma noastră rămân copii credincioşi şi tineret credincios care Îl slăvesc pe Dumnezeu şi nu li-e ruşine de lacrimile credinţei, nu li-e ruşine să meargă la biserică, nu li-e ruşine să-şi ridice mâna şi să-şi facă semnul Sfintei Cruci, cu ochii înlăcrimaţi şi cu recunoştinţă [fiecare] faţă de mama care prima dată i-a înmănuncheat cele trei degetuţe şi i-a spus: „Spune, mamă: În Numele Tatălui… – şi zi Tatăl nostru”. Că aşa ne-au învăţat şi pe noi părinţii noştri şi aşa ne-au spus ei să-i învăţăm şi noi pe copiii noştri.

Nu uitaţi aceasta. Este un adevăr care spune aşa: „Învaţă pe copiii tăi cu aceleaşi cuvinte cu care te-a învăţat mama ta şi tatăl tău pe tine”.

Creşte-l pe copilul tău cum te-a crescut pe tine mama ta credincioasă: mai mult cu genunchii şi cu lacrimile, decât cu pâine şi cu prăjituri. Mai mult cu mustrarea şi cu nuiaua, decât cu plăcinta şi cu laudele. Pentru că în felul acesta creşte un copil binecuvântat: mai mult cu munca, decât cu somnul şi cu lenea. Mai mult cu asprimea, cu jertfa şi cu ostenelile, decât cu confortul şi cu comoditatea vieţii, aşa cum foarte mulţi păcătuiesc şi împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva copiilor lor astăzi, scutindu-i de muncă şi de mustrări.

Noi am crescut desculţi, noi am crescut muncind. De la şase ani, mâinile mele erau bătătorite… şi aveam bătături şi la genunchi… Pentru că aşa am fost învăţat. Şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acele mame care îi învaţă pe copii în felul acesta şi pentru acei părinţi care îi învaţă aşa.

Dea Domnul ca şi în viitor, poporul nostru să nu fie lipsit niciodată de părinţi credincioşi, de mame, mai ales de mame. O mamă bună face mai mult decât zece învăţători şi ce te învaţă mama bună nu uiţi niciodată. Oricât de sus a ajuns copilul, dacă-i om, şi-aduce aminte: „Aşa m-a învăţat pe mine mama!”.

Învăţaţi pe copiii voştri Tatăl nostru, învăţaţi-i să se roage, învăţaţi-i să postească, învăţai-i să sufere, învăţaţi-i să muncească şi mai ales să facă cu chibzuinţă economie.

Am văzut copii care rup din pâine miezul şi-l fărâmă, şi-l lasă să cadă, apoi aruncă cu grămada pâinea la gunoi.

Părinţii noştri ne-au spus: „Pâinea e sfântă! N-ai voie să calci pe o fărâmi­tură. Să o iei de jos şi să o pui pe masă”.

Aşa trebuie să învăţăm noi economia, creşterea sănătoasă a copiilor noştri, să ştim că pâinea e sfântă şi nu trebuie să lase o bucăţică să se arunce. Să-i pui în farfurie cât mănâncă, pentru ca să se înveţe cu grija. Pentru că se poate întâmpla, din cauza risipei, să vină vremuri de încercare, pedeapsă de la Dumnezeu; şi atunci să doreşti să mănânci pâinea şi coaja călcată în noroi şi să ţi se pară că-i dulceaţă, când poţi s-o ridici. Noi am trăit în astfel de împrejurări…

Dumnezeu nu ne pedepseşte cu plăcere, dar, dacă este nevoie, El lasă să vină peste noi şi foametea, ca să vedem că tot ce ne dă Dumnezeu este sfânt şi nici o fărâmitură nu trebuie să se piardă: nici din timp, nici din pâine, nici din tot ceea ce ne dă Dumnezeu. Ci totul trebuie să fie economisit, păstrat cu grijă, cu chibzuinţă. Oriunde ar fi căzută, să nu calci pe o bucată de pâine. Oriunde ar fi căzută o cărămidă, să n-o calci. Oriunde vezi că un robinet curge degeaba, nu-l lăsa, închide-l! Oriunde un bec arde degeaba, nu-l lăsa, stinge-l! Fă economie, pentru că în felul acesta împlinim o poruncă a lui Dumnezeu, Care a zis: „Strângeţi fărâmiturile!”, când a înmulţit pâinile şi s-a ajuns, şi a mai rămas. Asta nu i-a îndreptăţit să arunce fărâmiturile, ci să le strângă, pentru că pot să vine vremuri de încercare, cum au venit pentru cei care trebuia să plece din pustie până acasă şi, dacă au avut fărâmituri, n-au murit de foame pe drum.

Tot aşa pot să fie şi pe drumul nostru multe încercări; dar, dacă noi ştim să facem economie şi ştim să fim chibzuiţi, Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste ele şi să trecem fără pierderi şi fără nimiciri, cum au trecut cei care au fot nechibzuiţi şi risipitori.

Ce-am vrut să spun: dea Domnul ca de-aici să prindem două mari înţelesuri: să nu muncim fără rugăciune, să nu uităm partea duhovnicească în toată alergarea şi în toată osteneala noastră.

Partea Martei este foarte importantă şi vine prima. Dar partea Mariei este şi mai importantă şi ea este aceea care întregeşte şi care păstrează tot ceea ce face Marta.

În scrierile Părintelui Iosif, în „Călătoria la Ierusalim”, este acolo un loc în care, mergând în cercetarea Locurilor Sfinte, au ajuns şi la Betania, în casa Martei. Şi spune Părintele Iosif: „Când am ajuns acolo, am văzut o grămadă de pietre; şi ghidul care ne călăuzea a spus: «Aici a fost cândva casa Martei»”. Şi spune Părintele Iosif: „Atunci m-am aşezat pe una dintre pietrele care mai rămăseseră din casa Martei. Am pus capul în mâini şi am zis cuvintele Mântuitorului: «Marta, Marta, pentru multe alergi tu şi pentru multe te osteneşti, dar un singur lucru trebuie: Maria şi-a ales partea cea bună». Şi am zis:

Doamne Iisuse, iată ce s-a ales din toată truda şi din toată alergarea Martei: o grămadă de pietre, nişte ruine şi nişte amintiri triste. Dar din partea Mariei, ce frumoase lucruri au rămas pentru totdeauna în viaţa noastră!”.

Să învăţăm şi noi din acest lucru şi din această învăţătură pe care a tras-o din aceste lucruri când a zis: Să nu uităm partea Mariei. Oricât de importantă ar fi partea Martei: alergările, ostenelile, economia, grijile, toate acestea nu au nici o valoare sau nici un viitor, dacă nu sunt întregite de partea Mariei: meditaţia, ascultarea, rugăciunea, păstrarea credinţei şi a ascultării de Dumnezeu şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin care le avem pe toate acestea.

Şi al doilea adevăr:

Minunea pe care o vedem. Lucrarea aceasta a Oastei Domnului este numai aluatul, sufletele acestea sunt numai aluatul cel ceresc pus de Dumnezeu în frământătura poporului nostru şi a Bisericii noastre.

Poate va trebui să mai treacă mulţi ani, Dumnezeu ştie câţi, ca acest aluat [să dospească]. După ce această mână de aluat este pusă într-o covată întreagă de făină (care până a fi pus aluatul acolo este făină moartă, este încă rece, încă fără putere), fermenţii sănătoşi din aluat luptă, se jertfesc, mor; se nasc alţii, se jertfesc şi aceştia, mor şi aceştia, dar până la urmă toată frământătura sfârşeşte pâine bună. Noi avem încredere puternică în Dumnezeul nostru, Care are grijă de fiecare popor cum are grijă de fiecare individ; în Dumnezeu, Care a început această lucrare şi a pus Lucrarea Oastei în frământătura Bisericii noastre şi a poporului nostru. El va veghea! Timpul nu contează. Pot să treacă o sută de ani, o mie de ani, nu ştim cât – la Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi, şi o zi, ca o mie de ani –, dar suntem convinşi că Lucrarea aceasta care a început prin puterea lui Dumnezeu şi continuă prin această putere va sfârşi cu biruinţă!

Dumnezeu va aduce tot poporul nostru la cunoaşterea Lui şi poporul nostru „va fi plin de cunoştinţa lui Dumnezeu cum e plin fundul mării de apele ce-l acoperă”. „Şi nu va mai fi nevoie să-i zici fratelui tău: «Cunoaşte pe Domnul», căci toţi Mă vor cunoaşte”, cum zice Domnul.

Acesta este un cuvânt al lui Dumnezeu care se va împlini cu adevărat, aşa cum este scris. Timpul nu contează! Noi poate că vom muri şi poate că vor trece sute de ani peste mormintele noastre şi va creşte iarbă poate… nu contează asta. De-acolo ne vom scula în Ziua Marii Biruinţe, în care Domnul va spune: „Iată rodul ostenelilor voastre aduse cu credinţă şi cu jertfă!”. Pentru că nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu este lipsit de putere, dar fiecare se împlineşte la locul şi la rândul, şi la timpul său.

Lucrarea Oastei este aluatul pus de Dumnezeu în Biserica noastră nu să schimbe învăţătura, nici să schimbe nimic din dogme şi canoane, ci să le trăiască puternic şi evanghelic, până când Biserica noastră va ajunge toată aşa, o mulţime plină de puterea lui Dumnezeu, care va asculta Cuvântul lui Dumnezeu cu lacrimi, care va cânta lui Dumnezeu din tot sufletul, care va împlini Cuvântul care spune: „Să fie cerul şi pământul plin de lauda lui Dumnezeu”. Aşa va fi pământul nostru, pentru că Dumnezeu are putere să aducă la îndeplinire făgăduinţa Sa, dincolo de necredinţa celor care nu cred sau de dezbinarea celor care se rup de această unitate curată şi frumoasă.

Peste toate acestea, cei care se împotrivesc pot să întârzie sau să zădărnicească pentru ei lucrarea lui Dumnezeu; dar pe cei pe care Dumnezeu i-a rânduit la aceasta, nimeni dintre oameni, nici de pe pământ, nici de sub pământ, nici din cer, nu-i va putea împiedica, pentru că El are putere să-Şi supună toate lucrurile. Şi va veni vremea când în Numele Lui se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ. Şi orice limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul nostru. Acest Iisus Hristos, Domnul nostru, este Acela Care a început această Lucrare şi Care Şi-a pus peste Lucrarea aceasta Numele Lui. Da, Oastea Domnului are în numele ei Numele Lui. De la început se spune: e a Domnului! Şi El o va duce la biruinţă din pricina Numelui Său, cum este spus în Isaia: „…din pricina Numelui Meu te voi izbăvi”. Din pricina Numelui lui Dumnezeu, care este peste această Lucrare, fiţi încredinţaţi că ea va birui.

Ce frumos va fi atunci la marea Biruinţă, cum spune la Evrei 12, când, în mijlocul adunării în sărbătoare a îngerilor, se va strânge Lucrarea aceasta şi Domnul îi va răsplăti, la capătul biruinţei, când lucrarea va fi încheiată, pe toţi cei care au pus o cărămidă, o pietricică, o lacrimă, o rugăciune, un ajutor la temelia acestei Lucrări pe vremea când ea era slabă şi dispreţuită. El ne va răsplăti pe toţi. Pentru că nici un pahar de apă dat în Numele Lui nu-şi va pierde răsplata. Şi nu-şi va pierde răsplata nici unul dintre cei care au contribuit cu o lacrimă, cu o rugăciune, cu o zi de post, cu o osteneală, cu o zi de jertfă la toată această lucrare care se face acum greu, e adevărat, cum e lupta aluatului când trebuie să antreneze spre dospire o întreagă masă informă şi inertă – dar la urmă, jertfindu-se, luptând, ajunge să biruie.

Noi ştim că avem dreptate. Lucrarea Oastei Domnului are Adevărul şi Dreptatea.

Şi credinţei noastre, şi sentimentului nostru, şi Cuvântului lui Dumnezeu, şi dorinţei noastre, ştim că Dumnezeu şi timpul le vor face dreptate. Că vom fi atunci pe pământ sau vom fi sub pământ, nu contează. Lucrarea va birui şi tot poporul va slăvi pe Dumnezeu din toată inima, cum Îl slăveau înaintaşii noştri după cea mai mare biruinţă, când înălţau apoi nu numai câte o catedrală, nu numai câte o mănăstire, ci înălţau mai ales inimile lor ca o singură mare şi sfântă mănăstire curată, nevăzută şi plăcută lui Dumnezeu, împreună.

Aşa va fi viitorul acesta. Dar atunci ce frumos va fi când fiecare dintre noi care am pus umărul vom spune: „Doamne, şi eu am fost atunci. Şi eu am suferit ceva. Şi eu am muncit ceva. Şi eu m-am rugat. Şi eu am jertfit ceva. Şi eu am făcut ceva”. Dumnezeu ştie şi un pahar de apă dat în Numele Lui, ştie şi o zi de jertfă, ştie şi o rugăciune în taină, ascunsă; şi ştie tot. Şi ce frumos le va răsplăti El atunci!

Iată, dacă noi ne putem bucura acum aici, poate că este rodul multor rugăciuni pe care nu le-a văzut nimeni, dar le-a văzut Acela ai Cărui ochi sunt ca para focului; şi-n ziua aceea va răsplăti reuşita bucuriei din Bogdăneşti. Dacă ai contribuit şi tu, atunci când Domnul va arăta pe cel vrednic de laudă, atunci se va vedea cu cât ai contribuit aici. Poate că cineva pe care nu l-am văzut şi poate că cineva cu care nici nu ne cunoaştem a făcut cel mai mult.

Noi, cei cunoscuţi, ne mai primim câte ceva şi pe pământul acesta. Şi acestea, de multe ori, în paguba noastră! Binecuvântaţi sunt aceia pe care nimeni nu-i răsplăteşte şi nimeni nu-i ştie că ei au lucrat poate cel mai mult pentru Dumnezeu.

Dar fiecare cu partea lui. Şi Dumnezeu va ţine seama de tot.

Acum Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste lucruri şi-L rugăm să ne ajute să păstrăm în inima noastră aceste adevăruri.

Binecuvântăm pe Domnul pentru tinerii noştri; şi, deşi timpul acuma a cam trecut, când trebuia să ne pregătim pentru mergerea la biserică, socotim că această întârziere n-a fost în paguba nimănui.

Chiar şi Biserica noastră a câştigat şi credinţa noastră a câştigat, şi fiecare dintre noi am câştigat. Să păstrăm aceste lucruri pe care le-am câştigat şi să cugetăm la ele, cum scrie Evanghelia, sfânta Evanghelie, despre Maica Domnului; tot la Luca spune, Luca, cel care a scris Evanghelia din care am citit.

Se spune că el a fost cel dintâi care a pictat icoana Maicii Domnului. Şi tot lui, Maica Domnului i-a destăinuit foarte multe dintre lucrurile pe care ceilalţi apostoli nu le-au ştiut. Tainele minunate cu Naşterea Mântuitorului, cu Buna-Vestire a acestei Naşteri numai Sfântul Luca le scrie; numai lui Maica Domnului i le-a împărtăşit, căci nu ştia aceste lucruri oricine atunci.

Deci sufletelor alese, Dumnezeu le împărtăşeşte adevăruri care apoi folosesc spre mântuirea şi bucuria altora.

Acest ucenic a spus: „Maica Domnului păstra toate aceste lucruri în inima ei şi se gândea la ele”.

Să le păstrăm şi noi în inima noastră, să ne gândim la ele. Şi să le aplicăm în viaţa noastră – aşa cum au spus fraţii – să contribuim adică şi noi cu ceva la dospirea mai degrabă a frământăturii poporului nostru şi a Bisericii noastre, ca să fim şi noi încununaţi şi răsplătiţi în ziua când poporul nostru va fi mântuit. Ce fericiţi vom fi noi atunci toţi! Când toată familia noastră, tot satul nostru, toată ţara noastră şi apoi lumea întreagă va cânta slava lui Dumnezeu. Şi o va cânta! Domnul va face aceasta sigur, fie că vom trăi noi atunci, fie că nu. Dar ce frumos va fi dacă atunci vom putea spune şi noi: „Iată, şi noi am făcut ceva, şi noi am fost acolo, am lucrat împreună cu ceilalţi ca nişte fermenţi care împreună luptăm. Dacă l-ai izola pe fiecare în altă parte, nu s-ar mai dospi niciodată pâinea. Dar pentru că toţi lucrează cu un gând şi cu o dorinţă, Dumnezeu binecuvântează cu un sfârşit biruitor.

Rugăm pe Domnul din toată inima să-i binecuvânteze pe aceşti tineri iubiţi, părinţii lor, viaţa lor, rudeniile, cunoscuţii; şi locul în care vor fi să fie binecuvântat, aşa cum este scris că, din pricina unui credincios, Dumnezeu binecuvântează şi locul unde este el. Să binecuvânteze Dumnezeu şi locul lor, şi pe ei înşişi şi până la sfârşit să aibă parte de urmaşi tot mai mulţi şi tot mai credincioşi şi mai binecuvântaţi şi trupeşte, şi sufleteşte.

Şi acum, vom mulţumi Domnului. Dar mai întâi parcă am dori să facem o ultimă chemare:

Dacă este cineva aici căruia, în tot timpul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Domnului i-a pus pe inimă gândul să se hotărască şi el şi să devină un credincios copil al lui Dumnezeu, – să se predea Domnului! E un moment binecuvântat, un ceas binecuvântat, o clipă binecuvântată, în care poate să facă acest pas. Îndemnăm deci pe toţi acei care au urmat până acum partea Martei să urmeze acum partea Mariei. Adăugaţi la ostenelile, la jertfele făcute şi la truda anilor trecuţi partea Mariei. Hotărâţi-vă pentru Domnul, predaţi-vă Domnului cei care nu v-aţi predat şi începeţi o viaţă nouă cu El, unind şi partea Mariei şi partea Martei, pentru ca la capăt să fiţi binecuvântaţi cu toţii şi să puteţi deveni nişte elemente de valoare şi de folos Domnului în această Lucrare sfântă. Iar la capătul ostenelilor noastre, când Domnul va veni sau când noi toţi vom merge la El, să putem avea parte frumoasă, ca astăzi aici, de răsplata cerească şi fericită, făgăduită celor care vor fi credincioşi până la sfârşit. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

 

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

55. „PARTEA CEA BUNĂ, CARE NU SE VA LUA”
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, 2 vol.

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!