Drd. Pompiliu – Mihai Mitrea
În profeţiile Vechiului Testament, Hristos este descris în deplina lui întreită slujire cu care va aduce mântuire oamenilor. Între aceste dimensiuni ale slujirii sale, slujirea profetică îl prezintă pe Acesta ca pe un profet prin excelenţă.1 Mesia este un profet, adică un învăţător, înarmat cu toată plenitudinea spiritului divin, este un Instructor al dreptăţii (Ioil 2, 23) care vesteşte locuitorilor Sionului, încovoiaţi de amărăciune şi suferinţă, un timp de milă şi îndurare, un timp de graţie, de mântuire şi mângâiere (Isaia 61, 1-3). Mesia, ca învăţător al popoarelor (Isaia 55, 4), răspândeşte religia şi moralitatea printre neamuri (Isaia 42, 7), devenind astfel lumina păgânilor (Isaia 42, 7; 49, 6) care, cu linişte şi cu demnitate, în conştiinţa puterii şi adevărului, îşi face cunoscută învăţătura sa (Isaia 42, 2-4). 2
Pe cei amărâţi şi necăjiţi nu-i tratează cu asprime, ci îi mângâie, îi încurajează şi-i eliberează de necazul lor (Isaia 42, 3). Ca un adevărat păstor paşte poporul şi caută să-1 întoarcă de la rătăcire (Isaia 40, 11; 53, 6; Iezechiel 34, 23; Zaharia 11). El face lucruri minunate, adică vindecă orbii, ciungii, şchiopii şi muţii (Isaia 35, 4-6).
Mesia a avut de la Dumnezeu cunoştinţa necesară misiunii Sale şi darul învăţăturii, în gura lui neaflându-se nici o minciună (Isaia 50, 4; 53, 9). Cu toată osteneala şi grija lui Mesia de a aduce fericire şi mântuire lui Israel, totuşi pentru cea mai mare parte a copiilor lui Israel lucrarea mesianică a fost în van (Isaia 49, 4).3
Mesia prezis de profeţi este un urmaş al lui David. El este numit „toiag din rădăcina lui Iesei” (Isaia 11, 1), o rădăcină din Iesei (Isaia 11, 10), un vlăstar pe care Dumnezeu îl va ridica lui David (Ieremia 23, 5; 33, 15); pe scurt Mesia este „vlăstarul”, denumire pe care o utilizează Zaharia (3, 8-12) ca nume propriu pentru Mesia.4
Mesia va purta numele de David, deoarece a fost făgăduit lui David, iar cândva Israel va căuta pe Yahweh, Dumnezeul lui şi pe David regele său (adică pe Mesia), după care va dori mult (Iezechia 3, 5). În timpul acela, Yahweh va înfăţişa poporului său pe David ca rege, iar urmaşii lui Iacob vor sluji pe Yahweh, Dumnezeul lor şi Legământul cel nou va fi aşa de binecuvântat, încât membrii săi nu se vor mai gândi la un alt sanctuar, la o altă arcă a alianţei. Lor nu le va mai lipsi nimic şi de aceea, nu vor mai face nimic altceva (Ieremia 3, 16-18).
Mesia este împlinitorul perfect al hotărârilor divine şi ca atare poartă numele de „Robul Domnului” (ebed Yahweh – Isaia capitolele 42; 49; 50; 53 şi 61). El este chemat de Dumnezeu; de la Dumnezeu are numele Său (Isaia 49, 1-5; cf. Mat. 1, 21), lumina tuturor (Isaia 49, 5-6).
Mesia este rege (Isaia 33, 17). El este regele lui Israel. Termenul utilizat este cel de păstor (Miheia 2, 13; Iezechiel 34, 23; 37, 24). El este domn în Israel (Ieremia 30, 21; Miheia 5, 1); Prinţ (Daniel 9, 25); Prinţ al lui Israel (Iezechiel 34, 24; 37, 25).
Mesia este Prinţul Păcii (Isaia 9, 5). Unsul (maşiah, Psalmii 2, 2; Daniel 9, 25). Fiind rege, Mesia întemeiază pe pământ: dreptatea, pacea şi egalitatea (Isaia 2, 4; Miheia 4, 3-5; Ieremia 23, 5). El are milă de săraci şi apăsaţi şi le vestește dreptatea (Isaia 11, 4; 42, 3-7; 61, 3), iar celor puternici şi nedrepţi le trimite umilire. Celor incorigibili, după judecată, le va aplica o pedeapsă straşnică (Isaia 11, 3-4; Maleahi 3, 2; 4, 1-6; Zaharia 11, 5-8). Ca rege, Mesia intră în Ierusalim în uralele de hosanna ale poporului. De fapt, El intră ca Mântuitor, stând aşezat pe un animal de povară, blând şi umil (Zaharia 9, 9; cf. Isaia 62, 11).5
Mesia este preot (Zaharia 6, 13). În această calitate pune în funcţie ştergerea păcatelor, justificarea şi mântuirea poporului Său (Isaia 4, 3; 53, 11) prin aceea că se aduce pe Sine jertfă pentru păcatele lumii.6
Ca persoană născută din Tatăl, Mesia este de natură divină (Maleahi 3, 1), căci naşterea Lui este din eternitate, „din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1). El poartă numele: „Vlăstarul lui Yahweh” (Isaia 4, 2); „Dumnezeu” (Isaia 35, 4); „Yahweh” (Miheia 7, 5); „Emanuel” (Isaia 7, 14); „Minune” (Pele = Cel Minunat); „Dumnezeu tare”; „Părintele Veşniciei”, adică Cel Veşnic (Isaia 9, 5); „Domnul” (Maleahi 3, 1); „îngerul Legământului” (Maleahi 3, 1). Mesia îndeplineşte acţiuni divine şi domneşte etern (Isaia 11, 4; Miheia 5, 7; Maleahi 3, 2).7
Mesia are în El unite natura omenească cu cea divină. De aceea, este numit „Fiul Fecioarei” (Isaia 7, 14), „al Născătoarei” (Miheia 5, 2). „Copilul nou născut”, „Fiul care ne-a fost dăruit” (Isaia 9, 5), „Rodul Ţării” (Isaia 4, 2), „Toiag din rădăcina lui Iesei”, „Vlăstar din tulpina lui Iesei” (Isaia 11, 1; 11, 10, 53, 2); „Vlăstar al lui David” (Zaharia 9, 5; 6, 12; Ieremia 23, 5; 33, 15), „Fiul lui David” (Daniel 7, 13-14), care suferă şi moare. Mesia, deşi este dreptul prin excelenţă (Isaia 53, 7; Zaharia 9, 9), este dus totuşi la judecată, ca cel mai mic şi mai batjocorit dintre oameni şi tratat ca un răufăcător (Isaia 50, 6; 53, 3), ca un criminal şi ucis (Isaia 53, 8; Daniel 9, 26; Zaharia 12, 9; 13, 7). În toată suferinţa Sa, El tace ca un miel înaintea celui ce-1 tunde, ca o oaie dusă la junghiere (Isaia 53, 7) şi se roagă pentru cei ce-1 prigonesc şi-i fac rău (Isaia 53, 12). El suferă şi moare, ca să pună capăt păcatului, să desfiinţeze nelegiuirea, să introducă dreptatea, să împlinească profeţia Vechiului Testament şi să încheie un Nou Legământ (Daniel 9, 24; 21, 27; Zaharia 3, 9).8
„Acesta a purtat bolile noastre (adică păcatele noastre) şi durerile noastre a luat… Şi El fu străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa pentru mântuirea noastră a luat asupră-şi şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53, 4-6; 53, 11-12; Ieremia 31, 34). De aceea şi Zaharia (13, 1) ne asigură că dinastia lui David şi locuitorii Ierusalimului în timpurile mesianice, vor avea un puţ deschis contra păcatului şi nedreptăţii.9
Regatul mesianic va dura în eternitate (Isaia 9, 6; Ieremia 33, 17; Iezechiel 37, 25; Daniel 2, 44; 7, 14; Miheia 4, 7-8). El se va răspândi peste tot pământul (Isaia 9, 6; 49, 6; Daniel 2, 35) şi va cuprinde nu numai pe despărţitele regate, Iuda şi Israel, care se vor uni sub o căpetenie unică şi sub un singur stat (Isaia 11, 13; Ieremia 3, 18; 30, 4; Iezechiel 37, 24; Osea 1, 10), ci va cuprinde toate popoarele de pe faţa pământului, deoarece acestea vor intra în regatul lui Mesia şi se vor aduna împrejurul Său, ca în jurul unui stindard (Isaia 11, 10), ca o armată în jurul steagului.10
Pentru a face just vizibilă această mare izbăvire şi fericire ce va domni în regatul mesianic, profeţii folosesc imagini variate.11 Aşa de exemplu, vor fi desfiinţate întăririle cetăţilor, carele şi uneltele de război, fiindcă nu se va mai simţi nevoie de ele (Miheia 5, 9-10; 5, 13; Zaharia 9, 10).
Armele de război ca: arcul, săgeata, lancea vor fi rupte şi prefăcute în unelte pentru ogoare şi construcţie, fiindcă atunci nu se va mai învăţa arta războiului (Osea 2, 20; Isaia 2, 4; Miheia 4, 3). Yahweh va face pustia o grădină şi stepa o seră a lui Dumnezeu unde va fi cântare, zburdare şi veselie (Isaia 51, 3). Nu se va mai auzi plâns şi tânguire, ci jubilare fără sfârşit şi desfătare, care va face fericit pe orişicine (Isaia 65, 18; Ieremia 30, 19; 31, 12; 33, 10; Osea 2, 17; Zaharia 9, 15). Câmpiile, grădinile, plantaţiile de măslini şi viile vor da o recoltă neobişnuit de îmbelşugată. Munţii vor da drumul la râuri de must, iar din dealuri va curge lapte, în vreme ce râpele şi crestele pleşuve vor fi acoperite de turme fără număr (Isaia 41, 17; Ieremia 31, 12; 35, 12; Iezechiel. 34, 27; Ioil 4, 18; Amos 9, 13; Zaharia 8, 12).
Yahweh va încheia o înţelegere şi cu animalele de pradă, cu şerpii şi tot felul de reptile, ca ele să nu mai facă rău şi să nu mai supere pe om (Osea 2, 18). Animalele ce altădată erau sălbatice şi păgubitoare, în regatul mesianic se vor lepăda de natura lor cea rea, acum vor deveni blânde şi vor veni după om numai la un singur semn al său. Lupul se va culca alături de miei, pardosul alături de ied. La un loc vor sta viţelul, leul, şi vitele de îngrăşat; un singur copil le va mâna pe toate.12
Schimbarea pe care o va introduce mântuirea mesianică este aşa de mare şi extraordinară, încât noua ordine a lucrurilor se va putea numi, pe drept cuvânt, un cer nou şi un pământ nou (Isaia 51, 16; 65, 17; 66, 22).
Ideea mesianică în Vechiul Testament formează temelia religiosmorală din perioada de pregătire a omenirii, de la căderea în păcat a primilor oameni şi până la venirea lui Hristos. În jurul ei sunt concentrate toate descoperirile vechi-testamentare care alcătuiesc prima parte din iconomia mântuirii sau perioada pregătitoare de la căderea primilor oameni şi până la venirea lui Iisus Hristos, când se împlinesc toate cele profeţite în persoana Sa. 13
Ideea mesianică traversează ca un fir roşu scrierile vechitestamentare şi ea îşi are originea de la Dumnezeu, deoarece profeţii n-au vorbit în numele lor când s-au referit la persoana şi lucrarea lui Mesia în lume. Ea s-a păstrat în puritatea ei pe calea revelaţiei supranaturale, de aceea mesianismul Sfintei Scripturi capătă o certă originalitate care nu se poate identifica cu concepţia religioasă persană, babiloneană, egipteană, greacă sau romană despre mântuire.14
În cărţile Vechiului Testament, toate textele care vorbesc despre persoana şi lucrarea lui Mesia poartă numele de profeţii mesianice. După modul în care sunt făcute, acestea se împart în două categorii: cele directe şi cele indirecte sau tipic mesianice. Urmărind şirul profeţiilor vechitestamentare observăm, că ideea mesianică cunoaşte o dezvoltare strâns legată de revelaţia divină şi ea se conturează foarte mult după ce Dumnezeu a ales pe patriarhul Avraam din care se va naşte poporul lui Israel, chemat de Iahve ca să păstreze curată credinţa în Unicul şi adevăratul Creator al lumii. 15
De asemenea, cu acest popor va încheia legământ pe muntele Sinai ca să asculte de poruncile Sale şi din sânul său va alege prooroci care să-i vorbească nu numai de împlinirea Legii divine, ci şi de persoana şi venirea lui Mesia în lume.16
Prima profeţie mesianică, numită şi protoevanghelie (Facerea 3, 15) se încadrează în prima fază de dezvoltare a ideii despre Mesia şi ea are în vedere naşterea lui Iisus Hristos dintr-o urmaşă a Evei. Acesta va nimici puterea diavolului, idee redată foarte sugestiv prin cuvintele Acela îţi va zdrobi ţie capul. Prin conţinutul acestei profeţii, Dumnezeu arată primilor oameni şi urmaşilor lor că lupta dintre ei şi diavol nu va fi fără izbândă, ci încununată de victorie atunci când se va întrupa Mesia. Înţelesul general al protoevangheliei este completat cu binecuvântarea lui Noe (Facerea 9, 25—27). Acesta binecuvântează pe fiul său Sem, făcându-i cunoscut prin inspiraţia divină că din seminţia lui se va naşte Mesia, că neamul lui se va bucura de binefaceri divine în calitatea sa de purtător al făgăduinţelor dumnezeieşti.17
Datele generale despre persoana lui Mesia se întregesc prin grupul de texte vechi-testamentare care conţin făgăduinţe făcute de Dumnezeu patriarhului evreu Avraam (Facerea 12, 2—3; 18, 18, 22, 17—18). Patriarhului evreu i s-au făcut promisiuni care privesc prosperitatea materială şi spirituală a urmaşilor săi, întrucât din familia sa se va naşte Mesia şi binecuvântările mesianice vor cuprinde nu numai descendenţii săi trupeşti, ci şi pe cei de alt neam care vor crede în Fiul lui Dumnezeu. Aceste făgăduinţe divine au fost repetate şi celorlalţi patriarhi evrei: Isaac (Facerea 26, 4) şi Iacob (Facerea 23, 14).18
Timpul venirii Mântuitorului Hristos este mai bine stabilit prin profeţia ultimului patriarh evreu, care binecuvântează pe fiul său Iuda şi-i prevesteşte acestuia că urmaşii săi vor avea un viitor strălucit, marcat de faptul că din seminţia lui se vor ridica regi începând cu David şi până ce va veni Silo. În momentul venirii lui Silo va înceta stăpânirea politică şi va continua sub altă formă, cea spirituală, la care se vor supune toate popoarele. Din textul profeţiei rezultă adevărul că Mesia va descinde din seminţia lui Iuda şi venirea lui Silo are în vedere sfârşitul stăpânirii politice şi începutul celei spirituale, la care vor veni toate neamurile.19
Faţă de textele mesianice de până acum, această profeţie se referă în mod direct şi explicit la persoana lui Mesia, Care îşi va exercita deplina Sa putere pe plan spiritual. Originea umană a lui Mesia este completată cu textul profeţiei lui Valaam în care se vorbeşte de Steaua din Iacob şi toiagul din Israel. Prin aceste cuvinte este exprimată descendenţa israelită a Mântuitorului Hristos şi textul profeţiei consemnat de Moise prevesteşte cu 13 secole înainte momentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, a Cărui împărăţie va cuprinde toate neamurile pământului. Conducătorul acestei împărăţii universale, aşa cum subliniază Moise în cea de a doua cuvântare rostită de el în faţa israeliţilor, va fi şi un Mare Profet, adică un interpret sau vestitor desăvârşit al voii divine, în lumina acestei profeţii (Deuteronom 18, 15, 18) 20
Mesia este cel mai mare profet al viitorului şi El este superior chiar lui Moise, deoarece va încheia un Nou Legământ, va da o Lege nouă şi învăţătura Sa reprezintă un dreptar spiritual desăvârşit şi de folos tuturor oamenilor dornici de eliberarea lor de sub robia păcatului. Analizând acest text mesianic, Procopiu de Gaza afirmă următoarele: „Moise e profet ca şi Hristos, căci Moise a eliberat poporul din Egipt, iar Hristos lumea întreagă din ghearele diavolului”. 21
Valoarea şi importanţa viitorului profet a fost subliniată de Moise prin îndemnulfăcut poporuluisău de a asculta de persoana luiMesia.Această calitate de profet a fost recunoscută de iudeii din vremea Mântuitorului, în afară de arhierei şi de farisei (Matei 21, 45-46). 22
Urmărind istoria timpurilor vechi-testamentare, de la moartea lui Moise şi până în vremea prorocului Samuel(sec.XIII-XIî. d.Hr.), constatăm că ideea mesianică nu este reprezentată decât de aşa-zisa Cântare a Anei în care se vorbeşte de „înălţarea cornului Unsului său” (I Regi 2, 10). Aici Mesia poartă denumirea specifică Vechiului Testament, aceea de Unsul, termen care desemna o persoană sfinţită, închinată lui Dumnezeu, adică pe cel ce primea duhul lui Dumnezeu.Acest nume îl purta regele, arhiereul, ori preotul ca reprezentanţi ori trimişi ai lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.Cu timpul, această denumire de Unsul a fost dată numai lui Mesia cum se poate observa şi în textul acestei profeţii în care Mesia în calitatea sa de rege, arhiereu şi profet activează în numele Celui Preaînalt şi va atinge culmi de glorie spirituală nebănuite. Nivelul înalt pe care persoana lui Mesia, ca Unsul lui Dumnezeu îl va atinge este scos în evidenţă de textul profeţiei prin folosirea cuvântului corn. 23
Profeţiile vechi-testamentare vor cunoaşte o intensificare deosebită în timpul regilor David şi Solomon şi ele au în vedere persoana lui Mesia, Întemeietorul împărăţiei veşnice pe care El o va stăpâni. Lucrarea Sa mântuitoare constă în încheierea Legământului veşnic. Primului rege israelit Dumnezeu îi face promisiunea că va ridica un urmaş din casa sa şi Acesta, în viitor, va întemeia o împărăţie veşnică (II Regi 7, 12). Misiunea lui Mesia va fi aceea de a încheia un „legământ veşnic” (II Regi 23, 5). Descendenţa davidică a lui Mesia este marcată de ebraicul zer’a – sămânţă, cuvânt care are în vedere persoana Mântuitorului, deoarece numai El poate domni în veci şi împărăţia Sa va fi fără de sfârşit (II Regi 7, 16).24
Revenind la textele profetice din Cartea psalmilor, ele pun în lumină demnitatea împărătească a lui Mesia denumit regele şi Fiul regelui (Psalmul 72, 1). Persoana lui Mesia este dublată şi de demnitatea preoţească şi preoţia Lui este deosebită de cea levitică, întrucât este după rânduiala lui Melchisedc, preot şi rege al Salemului şi nu după cea a lui Aaron (Psalmul 110, 4). Claritatea sensului profetic al acestui text este evidentă, întrucât în acelaşi psalm se precizează demnitatea lui Mesia – Dumnezeu-omul de a sta de-a dreapta Tatălui (şezi de-a dreapta mea – Psalmul 110, 1) şi de a I se oferi sceptrul puterii divine din Sion ca să stăpânească în mijlocul vrăjmaşilor săi (Psalmul 110, 2).25
Ultimul text mesianic din cartea Psalmilor se referă la piatra cea din capul unghiului, care a fost nesocotită de ziditori (Psalmul 118, 22). Sensul mesianic al acestei profeţii este întregit în ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de piatră în textul paralel din cartea proorocului Isaia în care este vorba de Mesia (Isaia 28, 16). Ţinând seama de ordinea cărţilor profetice în canonul biblic şi având în vedere bogăţia textelor mesianice, am putea limita profeţiile despre persoana şi lucrarea lui Mesia numai la proorocul Isaia (sec. VIII-VII î. d. Hr.), numit din această cauză şi Evanghelistul Vechiului Testament.26
Profeţii Vechiului Testament au inaugurat o nouă fază în dezvoltarea învăţăturii privind persoana şi lucrarea lui Mesia şi care se subdivide în două părţi: prima care ţine până la distrugerea Ierusalimului de regele neobabilonian Nabucodonosor în anul 587 î. d. Hr., cea de a doua urmând după căderea cetăţii sfinte. În scrierile profeţilor se pot distinge câteva trăsături generale ale ideii mesianice din care amintim: universalitatea împărăţiei mesianice, desăvârşirea morală, care va domina pe toţi ce vor face parte din această împărăţie şi misiunea lui Mesia de întemeietor al împărăţiei spirituale. Toate profeţiile vizează aşteptarea unei ordini superioare în viaţa morală a omenirii, ordine morală care să fie dominată de sfinţenie şi fericire.27
Din cele prezentate mai sus în legătură cu textele mesianice despre Ebed-Iahve rezultă faptul că aceste pericope au în vedere persoana şi activitatea Mântuitorului. Unii teologi neortodocşi au emis unele ipoteze prin care susţin că Ebed Iahve se referă la Israelul idealsau la o persoană din Vechiul Testament şi nicidecum la Mântuitorul Hristos. Aceste ipoteze apar în evul mediu şi ele se îndepărtează de exegeza veche iudaică şi creştină. Prin această denumire mesianică este înfăţişată persoana lui Mesia care suferă şi se jertfeşte cu scopul de a aduce în lumea păcatului mântuirea, pacea, dreptatea şi frăţietatea.28
În lumina acestei profeţii despre Ebed-Iahve putem înţelege de ce Mesia ca om se supune chemării Sale şi împlineşte în mod liber voia Tatălui ceresc în cadrul iconomiei divine. Venirea Sa în lume, aşa cum a profeţit Isaia, va fi anunţată şi pregătită de un înaintemergător (Isaia 40, 3-11).
Persoana şi lucrarea lui Mesia sunt descrise cu noi date profetice în cartea proorocului Ieremia, cel ce şi-a desfăşurat activitatea ca şi predecesorul său, tot înainte de dărâmarea Ierusalimului (sec. VII). În cuprinsul cărţii sale, profetul se referă la persoana lui Mesia pe care-L numeşte ca şi profetul Iezechiel „Păstorul” (Iezechiel 34, 22-25). El descinde din casa lui David (Ieremia 23, 5) şi conduce turma Sa cu înţelepciune şi dreptate, fapt pe care nu l-au făcut înaintaşii Lui, căci s-au comportat cu cruzime (Iezechiel 34, 4). 29
Prin mijlocirea Păstorului cel bun, Dumnezeu va încheia un Nou Legământ cu casa lui Israel şi Iuda (Ieremia 31, 31). Acest legământ este deosebit de cel vechi, care a fost încălcat de israeliţi în mai multe rânduri şi care nu avea nici puterea de a aduce desăvârşirea spirituală în urcuşul pe drumul mântuirii. Vechiul legământ nu putea influenţa întregul complex al vieţii omeneşti şi el nici nu pleca din interior spre exterior.30
Aruncând o privire de ansamblu, putem spune că ideea mesianică este specifică Vechiului Testament şi ea se dezvoltă treptat de la general la particular. În totalitatea lor, textele mesianice ne dau mărturii preţioase pentru cunoaşterea biografiei Mântuitorului Hristos, Care se va naşte dintr-o urmaşă a femeii, în sânul unui anumit neam, a unei anumite seminţii şi familii.
Textele profetice, pe lângă faptul că se referă la întreita slujire a lui Mesia — arhiereu, profet şi împărat, ele mai conţin şi unele amănunte ca, de exemplu, naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, locul naşterii Sale, suferinţele Sale, etc. Textele mesianice au un sens profetic şi ele se pot interpreta corect în lumina izvoarelor de credinţă ale Bisericii noastre: Sfânta Scriptură şi, mai ales, scrierile Sfinţilor Părinţi. La plinirea vremii (Galateni 4, 4), toate profeţiile mesianice ale Vechiului Testament, care sunt umbra celor viitoare (Coloseni 2, 17), s-au adeverit întocmai în viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos, care după Sfânta Sa înviere din morţi a tâlcuit celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, toate Scripturile începând de la Moise şi de la toţi proorocii (Luca 24, 27).
Profetul Ieremia, ca şi profetul Isaia, a avut în timpul misiunii sale profetice un dublu rol: religios şi politic. Sub aspect religios, prin descoperirile ce le-a avut, a arătat pe Dumnezeu cel adevărat şi însuşirile Lui.
În profeţiile sale Ieremia arată că Dumnezeu este o fiinţă vie şi eternă, iar zeii păgânilor, în raport cu Dumnezeu, sunt lucruri neputincioase, făcute de mâini omeneşti: „însă Domnul este adevăratul Dumnezeu. El este Dumnezeu viu şi împărat veşnic” (Ieremia 10, 10); „El a făcut pământul cu puterea Sa şi cu înţelepciunea Sa; El a întemeiat lumea şi cerurile le-a întins cu priceperea Sa” (Ieremia 10, 12). El conduce şi stăpâneşte întreaga natură (Ieremia 5, 22-24).31 Popoarele împlinesc planurile lui Dumnezeu, iar Nabucodonosor este instrumentul voii lui Dumnezeu cu care pedepseşte pe poporul Său când păcătuieşte (Ieremia 27, 6; 25, 14-38; 27, 22; 18, 1-10).32
Nimeni nu se poate compara cu Dumnezeu. El este transcendent (Ieremia 10, 6), atotprezent în cer şi pe pământ (Ieremia 22, 24), atotdrept şi atotştiutor (Ieremia 11, 20), atotvăzător şi atotputernic (Ieremia 32, 17-22 şi 17, 10), multmilostiv şi îndelung-răbdător (Ieremia 3, 12; 9, 23).33 Pedepsele lui Dumnezeu sunt date ca să îndrepte pe cel păcătos (Ieremia 31, 20). Profetul combate formalismul religios şi cere curăţia inimii şi respectarea Legii morale (Ieremia 7, 2-23; 14, 12).
Deşi profetul concepe pe Dumnezeu ca fiind transcendent, totuşi El nu este un Dumnezeu abstract, îndepărtat de lume şi rece. El este fiinţa supremă, suverană, vie, Care urmăreşte viaţa şi conduita poporului şi caută s-o îndrepte prin mijlocirea profetului.34
Cu privire la Mesia şi împărăţia mesianică, Ieremia a prezis: „în vremea aceea Ierusalimul se va numi tronul Domnului şi toate popoarele se vor aduna acolo pentru numele Domnului…” (Ieremia 3, 17). Arătând că Mesia va fi din neamul lui David, zice: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ… iată numele cu care-L voi numi: „Domnul – dreptatea noastră” (Ieremia 23, 5-6; 33, 14-16).
Apoi vesteşte că Domnul va încheia un legământ nou care va înlocui pe cel de pe Muntele Sinai: „Iată vin zile, zice Domnul, şi voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am scos din ţara Egiptului” (Ieremia 31, 31-32), accentuând că legământul nou va avea un caracter deosebit prin mântuirea şi harul divin aduse omului.35
Ieremia a trăit şi a activat într-o epocă foarte zbuciumată, fiind martorul căderii şi sfârşitului regatului Iuda şi a Ierusalimului, ca şi martorul decadenţei şi prăbuşirii marelui imperiu asirian şi al restaurării imperiului babilonian. În locul marelui imperiu asirian s-a ridicat imperiul babilonian cu regele Nabopalasar şi apoi, de la 606, cu regele Nabucodonosor. În vremea aceasta regatul Iuda intră în declin, situaţia lui este dintre cele mai grele. Regele Manase, în lunga sa domnie, a încurajat idolatria şi urâciunile canaaneenilor (IV Regi 21, 2-17; II Paralipomena 33, 3-18).36
Fiul său Amon a făcut şi mai multe rele decât tatăl său şi această stare tristă a durat până în primii ani ai regelui Iosia (II Paralipomena 33, 22-25), care, în al doisprezecelea an al domniei sale, a curăţat ţara de idoli. Însă idolatria şi fărădelegea au prins rădăcini adânci, încât pentru desfiinţarea lor n-a fost de ajuns autoritatea regelui şi a profetului Ieremia. Căci îndată după căderea regelui Iosia (IV Regi 23, 29; II Paralipomena 35, 20-27), fiul său Ioahaz, devenind rege, „a săvârşit fapte rele în ochii Domnului, întocmai precum săvârşiseră străbunii săi” (Manase şi Amon) (IV Regi 23, 32). După Ioahaz ajunge rege fratele său Ioiachim, prin intervenţia faraonului Neco.
El a făcut de asemenea fapte rele, a fost avar, crud şi persecutor al profeţilor; din pricina lui a suferit şi Ieremia.37 Dar pedeapsa lui Dumnezeu nu întârzie să vină, căci, după înfrângerea egiptenilor la Carchemiş (Ieremia 46, 2), Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul şi pe Ioiachim l-a făcut tributar (605), iar pe tinerii nobili, printre care s-a aflat şi Daniel, precum şi multe bogăţii le-a dus în Babilon.
Acesta este începutul celor 70 de ani de captivitate prezişi de profetul Ieremia. Iehonia (597), fiul lui Ioiachim, după trei luni de domnie a fost dus în captivitate în Babilon, iar după el a urmat la tron Sedechia (597-586), un al treilea fiu al lui Iosia. 38
Acesta fiind un caracter slab, totdeauna şi-a schimbat planurile, neascultând de sfaturile lui Ieremia. Lepădându-se de Nabucodonosor şi sprijinindu-se pe ajutorul egiptenilor, a grăbit distrugerea ţării. Nabucodonosor a venit în grabă, a ocupat ţara şi a asediat Ierusalimul. În timpul acesta profetul era reţinut în închisoare şi n-a scăpat decât atunci când Ierusalimul a fost ocupat de babiloneni şi surpat împreună cu templul, iar regele a fost prins şi dus în Babilon (586).
Astfel s-au sfârşit şi regatul Iuda şi Ierusalimul, care n-au ascultat de sfaturile şi mustrările profetului Ieremia. Deci, cunoscând împrejurările istorice în care a trăit profetul Ieremia, îi vom înţelege şi profeţiile.39
Printr-o demonstraţie dramatică în valea Hinom, în faţa unei adunări alcătuite din bătrâni şi preoţi, Ieremia afirmă cu îndrăzneală că Ierusalimul va fi distrus (19, 1 şi urm.). Spărgând un vas de lut, el descrie soarta lui Iuda. Ca urmare, preotul Paşhur îl bate pe Ieremia şi-l pune pe timpul nopţii în butuci lângă poarta de sus a lui Beniamin. Printr-o reacţie gravă, dar normală, Ieremia blestemă ziua în care s-a născut (20), dar în cele din urmă îşi soluţionează conflictul, înţelegând că nu se poate ca şi cuvântul lui Dumnezeu să fie întemniţat.40
Asediul Ierusalimului, care a început la 15 ianuarie 588 î. Hr., constituie ocazia pentru schimbul de mesaje dintre Sedechia şi Ieremia. Când armata babiloniană a înconjurat cetatea, regele a devenit preocupat de perspectivele eliberării. El cunoştea istoria naţiunii lui şi ştia că în vremurile trecute Dumnezeu a înfrânt într-un mod miraculos armatele invadatoare (cf. Isaia 37, 38).
Ca răspuns la cererea arogantă a lui Sedechia, Ieremia prezice clar capitularea lui Iuda. Dumnezeu luptă împotriva ei şi va face ca inamicul să pătrundă în cetate şi să-i dea foc. Sedechia îşi poate salva viaţa doar dacă se predă. Într-un mesaj general rostit probabil în timpul domniei lui Ioiachim, profetul Ieremia îi denunţă pe conducătorii nelegiuiţi care sunt răspunzători pentru nedreptatea şi asuprirea existentă (22). El prezice că Ioahaz nu se va întoarce din captivitatea egipteană ci va muri acolo.41
Ioiachim (22, 13-23), grăbind judecata lui Dumnezeu prin căile sale rele, va avea parte de înmormântarea unui măgar, căci nimeni nu-i va deplânge moartea. Fiul său Zehonia (Ioiachin) va fi dus în captivitate. Prin contrast (23), lui Israel i se promite că va fi reunit în viitor, astfel că oamenii se vor putea bucura de siguranţă şi de dreptate sub un conducător davidic ce va fi cunoscut sub numele de: Domnul, dreptatea noastră. În consecinţă, preoţii şi profeţii contemporani sunt denunţaţi cu putere ca fiind nişte păstori falşi care duc poporul în rătăcire.42
După ce Ioiachin şi unii cetăţeni de frunte ai lui Iuda au fost duşi în captivitatea babiloniană, în 597 î. Hr., Ieremia a avut un mesaj oportun pentru cei rămaşi (24). Se pare că ei se lăudau cu faptul că au scăpat de captivitate şi se considerau favorizaţi de Dumnezeu. Într-o viziune, Ieremia vede două coşuri cu smochine. Smochinele bune îi reprezintă pe exilaţi, iar ei se vor întoarce. Oamenii rămaşi în Ierusalim vor fi aruncaţi ca şi smochinele rele. Dumnezeu şi-a respins poporul şi îl va face un obiect de batjocură şi de blestem oriunde va fi răspândit.43
În cel de-al patrulea an, crucial, al domniei lui Ioachim (605 î. Hr.) Ieremia vine din nou cu un cuvânt potrivit din partea Domnului (25). El le aminteşte clar oamenilor că timp de douăzeci şi trei de ani i-au ignorat avertismentele. Din cauza neascultării lor, Dumnezeu îl aduce în Palestina pe robul Său Nebucadneţar, care îi va supune unei captivităţi de şaptezeci de ani. Folosind ca simbol potirul cu vinul mâniei, Ieremia le declară că judecata va începe cu Ierusalimul, se va extinde la multe naţiuni înconjurătoare şi în final se va abate chiar şi asupra Babilonului.44
Către începutul domniei lui Ioiachim, Ieremia se adresează oamenilor care vin să se închine la Templu (26), prevenindu-i că Ierusalimul va fi transformat în ruine. El citează exemplul istoric al distrugerii lui Silo – ale cărui ruine pot fi încă văzute la nord de Ierusalim. Instigaţi de preoţi şi de profeţi, oamenii reacţionează violent. Ei pun mâna pe Ieremia. După ce prinţii ascultă învinuirea de moarte, ei ascultă şi apelul profetului.
Acesta le aminteşte că dacă-l execută, varsă sânge nevinovat, deoarece el este trimisul lui Dumnezeu. Dându-şi seama că în trecut Ezechia nu l-a omorât pe Miheia din cauză că a profeţit distrugerea Ierusalimului, conducătorii au decis că nici Ieremia nu merită moartea. Cu toate că Ahicam şi prinţii au salvat viaţa lui Ieremia, neevlaviosul rege Ioiachim se face vinovat de arestarea şi martirizarea lui Urie care proclamă acelaşi mesaj.45
Unul dintre cele mai impresionante acte profetice ale lui Ieremia a avut loc în anul 594 î. Hr. (27). Deşi Sedechia era vasalul lui Nebucadneţar, exista o permanentă tendinţă de revoltă. Emisari din Edom, Moab, Ammon, Tir şi Sidon s-au reunit la Ierusalim pentru a participa alături de Egipt şi de Iuda la o conspiraţie împotriva Babilonului. Ieremia a apărut înaintea acestor reprezentanţi purtând un jug şi anunţând că Dumnezeu a dat toate aceste ţări în mâna lui Nebucadneţar. De aceea este înţelept ca ele să se supună babilonienilor. Pentru Sedechia are un cuvânt special de avertizare să nu asculte de profeţii mincinoşi.
De asemenea, Ieremia îi previne pe preoţi şi poporul că vasele şi uneltele Templului vor fi luate de cuceritori. Delegaţii străini sunt atenţionaţi să nu se lase induşi în eroare de profeţii falşi. Supunerea faţă de Nebucadneţar este un ordin divin. Revolta va duce la distrugere şi exil.46
La scurt timp după aceasta, falsul profet Hanania i se opune cu îndrăzneală lui Ieremia. Venind din Gabaon, Hanania anunţă în Templu că peste doi ani Nebucadneţar va înapoia vasele şi pe exilaţii duşi în Babilon în 597. În faţa tuturor, el smulge jugul purtat de Ieremia şi-l sfărâmă, pentru a demonstra ce vor face oamenii cu jugul babilonian. Ieremia se izolează temporar, dar mai târziu se întoarce cu un nou mesaj de la Dumnezeu.
Hanania a sfărâmat un jug de lemn, dar Dumnezeu îl înlocuieşte cu jugul de fier al servituţii pe care îl pune pe gâtul tuturor acestor naţiuni. Hanania este anunţat că pentru profeţia lui mincinoasă va muri înainte de sfârşitul anului. Funeraliile lui Hanania din luna a şaptea a aceluiaşi an au constituit neîndoielnic o confirmare publică a autenticităţii mesajului lui Ieremia.47
Chiar şi acei conducători aflaţi în exil i-au provocat lui Ieremia necazuri nesfârşite. Preocuparea lui pentru captivii din Babilon se exprimă într-o scrisoare trimisă prin Eleasa şi Ghemaria. Aceşti cetăţeni de vază ai Ierusalimului sunt fără îndoială trimişi de Sedechia la Nebucadneţar pentru a-l asigura de loialitatea lui Iuda, chiar în timp ce în Ierusalim se complota revolta. În scrisoarea lui, Ieremia îi avertizează pe exilaţi să nu îi creadă pe profeţii falşi care prezic o întoarcere grabnică. El le aminteşte că robia va dura şaptezeci de ani. El prezice chiar că Zedechia şi Ahab, doi profeţi falşi, vor fi arestaţi şi executaţi de Nebucadneţar.
Scrisoarea lui Ieremia iniţiază o corespondenţă ulterioară (29, 24-32). Şemaia, unul dintre instigatorii din Babilon care complota o întoarcere rapidă în Ierusalim, îi scrie preotului Ţefania, supraveghetorul Templului. El îl dojeneşte pe Ţefania pentru că nu îl mustră pe Ieremia şi-l îndeamnă să-l pună pe profet în butuci din cauză că le scrie exilaţilor. Când aude mesajul acestei scrisori, Ieremia îl denunţă pe Şemaia şi afirmă că nici unul din urmaşii lui nu va avea parte de binecuvântările restaurării.48
Anii cei mai întunecaţi de existenţă naţională a luiIuda suntrezumaţi în aceste capitole. Distrugerea Ierusalimului este cea mai mare judecată din istoria vechi testamentară a Israelului. Evenimentele consemnate în capitolele 35-36, datând din vremea domniei lui Ioiachim, sugerează o bază rezonabilă pentru judecată, care a devenit realitate în timpul lui Sedechia.
Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ediţia Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008.
****,Vocabular de Teologie Biblică, Ed. Arhiepiscopiei RomanoCatolice de Bucureşti, 2001.
Abrudan, Pr. Lector Dumitru, Combaterea corupţiei morale de către profeţii Vechiului Testament, în „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, anul LXVIII (1992), nr. 8-10.
Idem, Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, în „Mitropolia Ardealului”, (1983), nr. 3-4, p. 139-149.
Caloianu, Drd. Viorel, Datoriile faţă de aproapele după legea mozaică, în „Studii Teologice”, (1975), nr. 1-2.
Corneliu, Pr. Prof. Dr. M., Teologia Fundamentală Ortodoxă Românească, Editura Mânăstirii „Portăriţa”, Oradea, 2001.
Corniţescu, Drd. Emilian, Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor Vechi testamentare, în „Studii Teologice”, anul XXXVII (1984), nr. 9-10.
Idem, Texte din Vechiul Testament greşit interpretate, în „Studii Teologice”, (1987), nr. 5.
Gouvalis, Arhim. Daniil, Peregrinări prin Sfânta Scriptură, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.
Jacob, Edmond, Vechiul Testament, trad. de Cristian Preda, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
Neaga, Dr. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944
Prelipcean, Pr. Prof. Vladimir, Probleme sociale în Vechiul Testament, în „Studii Teologice”, (1949), nr. 1-2.
Idem, Profeţiile Vechiului Testament despre preoţie, în „Studii Teologice”, anul XIX (1967), nr. 7 – 8.
Idem, Sărbătorile post-exilice ale evreilor, în „Studii Teologice”, (1962), nr. 7-8.
Idem, Profeţi şi profeţii false, după Vechiul Testament, în „Studii Teologice”, (1949), nr. 5-6.
Prelipceanu, Pr. Prof. Dr. Vl., Profeţii propovăduiesc pacea, se roagă şi luptă pentru ea, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1984, nr. 11-12,
Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Combaterea corupţiei morale de către profeţii Vechiului Testament, în „Teologie şi Viaţă”, 1992, nr. 8-10
Idem, Proorocul Moise – preînchipuire a Lui Hristos, în „Altarul Banatului”, anul XLI (1991), nr. 10-12.
* * *
1.Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Editura Renaşterea, ClujNapoca, 2004,p. 92.3. Ibidem, p. 609.
2. Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechi testamentare, în „Studii Teologice”, an.XXXVII, 1985, nr. 9- 10, p. 608.
3. Ibidem, p. 609.
4. Idem, Texte din Vechiul Testament greşit interpretate, în „Studii Teologice”, nr. 5, 1987,
p. 88.
5. Ibidem, p. 89.
6. Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechi testamentare, în „Studii Teologice”, anul XXXVII (1985), nr. 9 – 10, p. 609.
7. Ibidem.
8. Ibidem, p. 610.
9. Drd. Viorel Caloianu, Datoriile faţă de aproapele după legea mozaică, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1975, p. 46.
10. Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechi testamentare, în „Studii Teologice”, anul XXXVII (1985), nr. 9 – 10, p. 610.
11. Ibidem, p. 611.
12. Ibidem.
13. Pr. Prof. Dr. M. Corneliu, Teologia Fundamentală Ortodoxă Românească, Editura Mânăstirii „Portăriţa”, Oradea, 2001, p. 94.
14. Drd. Viorel Caloianu, Datoriile faţă de aproapele după legea mozaică, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1975, p. 48.
15. Ibidem, p. 49.
16. Ibidem.
17. Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechi testamentare, în „Studii Teologice”, anul XXXVII (1985), nr. 9 – 10, p. 606.
18. Ibidem, p. 607.
19. Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Combaterea corupţiei morale de către profeţii Vechiului Testament, în „Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, Seria Teologie şi viaţă, anul LXVIII
(1992), nr. 8 – 10, p. 8.
20. Ibidem.
21. Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Proorocul Moise – preînchipuire a Lui Hristos, în „Altarul Banatului”, anul XLI (1991), nr. 10 – 12, p. 11.
22. Ibidem, p. 12.
23. Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Probleme sociale în Vechiul Testament, în „ Studii Teologice”, nr. 1-2, 1949, p. 86.
24. Ibidem, p. 87.
25. Idem, Profeţii Vechiului Testament despre preoţie, în „Studii Teologice”, anul XIX (1967),nr. 7 – 8, p. 488.
26. Ibidem, p. 489.
27. Idem, Sărbătorile post-exilice ale evreilor, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1962, p. 103.
28. Ibidem, p. 104.
29. Pr. Dr. Emilian Corniţescu, Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechi testamentare, în „Studii Teologice”, anulXXXVII (1985), nr. 9 – 10, p. 607.
30. Ibidem, p. 608
31. Drd. Viorel Caloianu, op. cit, p. 50.
32. Pr. Prof. Dr. Vl. Prelipceanu, Profeţi şi profeţii false, după Vechiul Testament, în „Studii Teologice”, 1949, nr. 5-6, p. 56.
33. Magistr. D.Abrudan,Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii, în „MitropoliaArdealului”, 1983, nr. 3-4, p. 40.
34. Ibidem.
35. Pr. Prof. Dr. Vl. Prelipceanu, Profeţii propovăduiesc pacea, se roagă şi luptă pentru ea, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1984, nr. 11-12, p. 58.
36. Ibidem.
37. Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. de Cristian Preda, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 29.
38. Ibidem
39. ****, Vocabular de Teologie Biblică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p. 210.
40. Ibidem.
41. Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Combaterea corupţiei morale de către profeţii Vechiului Testament, în „Teologie şi Viaţă”, 1992, nr. 8-10, p. 59.
42. Ibidem, p. 60.
43. Arhim. Daniil Gouvalis, Peregrinări prin Sfânta Scriptură, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002, p. 60.
44. Ibidem.
45. Ibidem, p. 61.
46. Pr. Prof. Vl. Prelipceanu, Probleme sociale în Vechiul Testament, în „ Studii Teologice”, 1949, nr. 1-2, p. 32.
47. Ibidem, p. 33.
48. Ibidem, p. 34.
sursa: BISERICA ORTODOXÃ / Revista Sfintei Episcopii a Alexandriei şi Teleormanului / ANUL XIII, NR. 2 / Iulie – Decembrie / Editura Cartea Ortodoxă / Alexandria 2011
