Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luând candelele lor, au ieşit întru întâmpinarea mirelui.
Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte.
Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.
Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, o dată cu candelele lor.
Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit.
Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!
Atunci s-au deşteptat toate acele fecioarele şi au împodobit candelele lor.
Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre.
Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi.
Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis.
Iar mai pe urmă au sosit şi celelalte fecioare, zicând:
Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!
Iar el, răspunzând, a zis: Adevăr zic vouă: nu vă cunosc pe voi.
Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului (Mt 25, 1-13).
Minunată este această pildă. Până la sfârşitul veacurilor, pilda cu cele zece fecioare va rămâne ca un strigăt de trezire către toţi cei ce dorm în păcate şi fărădelegi… Până la sfârşitul veacurilor ea va aduce aminte oamenilor că viaţa noastră este – trebuie să fie – o pregătire, o aşteptare a Mirelui Ceresc, a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În pilda cu cele zece fecioare care-l aşteptau pe mire este pusă chemarea vieţii noastre. Şi viaţa noastră e o aşteptare a Celui ce a zis: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui” (Apoc 22, 12). Fiecare dintre noi e chemat să ia parte la „nunta“ cea mare (Matei 22, 10). Mirele cel dulce al sufletelor noastre – Iisus Mântuitorul – ne cheamă pe toţi la „nunta” Sa… la praznicul cel veşnic al sufletelor noastre… la praznicul cel mare, unde este bucurie şi fericire veşnică. Dar pentru această „nuntă” trebuie pregătire sufletească.
Cinci dintre fecioare, ne spune pilda, erau înţelepte. Acestea s-au asigurat din vreme să aibă untdelemn pentru când soseşte mirele. Aceste fecioare cuminţi îi închipuie pe creştinii cei adevăraţi care petrec o viaţă de aşteptare a Mirelui Ceresc. Untdelemnul candelelor închipuie credinţa, dragostea, faptele bune şi alte daruri şi comori sufleteşti. Cine are acest untdelemn, cine trăieşte o viaţă de credinţă, de rugăciune şi fapte bune, acela şi-a asigurat untdelemnul de lipsă pentru întâmpinarea Mirelui. Acela poate trăi liniştit, el este gata în orice clipă să-L întâmpine pe Domnul şi să plece „acasă la Domnul”.
Cine trăieşte o viaţă cuprinsă, aprinsă şi cârmuită de darul şi harul Duhului Sfânt, acela are candela aprinsă şi e gata oricând pentru întâmpinarea Mirelui.
Celelalte cinci fecioare despre care ne spune pilda erau nebune. Ele nu s-au asigurat cu untdelemn. Dormeau liniştite în vreme ce candelele lor se stingeau. Nu-şi dădeau seama ce va fi cu ele când va sosi Mirele.
Aceste cinci fecioare nebune îi închipuie pe cei ce dorm în păcate şi nepăsare de suflet. Ah! E plină lumea de azi de nebunia celor cinci fecioare nebune. E plină lumea de cei ce dorm cu candelele goale. E plină lumea de păcătoşi care dorm liniştiţi în păcate şi fărădelegi. Ca mâine strigarea morţii îi va afla fără untdelemn.
Mirele din pilda Evangheliei a venit pe neaşteptate. Pe neaşteptate va veni şi Mirele cel Ceresc. Toate Evangheliile spun acest lucru. Evanghelia ne spune apriat că Fiul Omului va veni pe norii cerului să judece pământul (Mt 25). Aceasta va fi ziua cea mare când va trebui să aprindem candelele noastre. Dar nimenea nu ştie când va veni această zi, „nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt 24, 36). De altfel, pentru noi nici nu are însemnătate acest secret divin. Fie că vom fi pe pământ, fie că vom fi în mormânt când va sosi Mirele, lucrul de căpetenie acesta este: să avem candelele pline cu untdelemn.
Strigătul că a venit Mirele este pentru noi moartea.
Moartea ne vine ca o solie, ca o strigare că a sosit Mirele şi trebuie să ieşim din aceasta lume întru întâmpinarea Lui. Moartea ne vine ca o chemare la cina marelui ospăţ ceresc (Mt 22). Moartea ne vine ca o solie neaşteptată. Trebuie să stăm totdeauna gata.
„Strigare“ mare ne spune pilda că s-a făcut la sosirea mirelui. Strigare şi spaimă. Dar spaima le privea numai pe fecioarele cele nebune. Fecioarele cele înţelepte au primit strigarea cu linişte şi bucurie. Îşi ştiau candelele pline cu untdelemn.
Când ţi-ai strâns untdelemn în candela sufletului, aştepţi moartea liniştit, aştepţi venirea Mirelui liniştit. O, ce liniştit moare cel credincios! O, cu ce dor şi bucurie Îl aşteaptă cel credincios pe Mirele Ceresc! Viaţa celui credincios este dorirea şi chemarea cu care se încheie Apocalipsa şi Scripturile: „Amin, vino, Doamne Iisuse!” (Apoc 22, 20).
Vestea sosirii Mirelui le-a umplut de groază pe fecioarele cele nebune. Abia atunci şi-au dat seama că n-au untdelemn în candelele lor şi alergau zorite în toate părţile. Strigarea morţii îi umple de groază pe cei păcătoşi. Abia pe patul morţii se trezesc păcătoşii din somnul păcatelor şi aleargă îngroziţi în toate părţile după untdelemn, dar atunci e prea târziu… e prea târziu…
„Doamne, Doamne, deschide-ne nouă”… aşa strigau fecioarele cele nebune, bătând la uşa ospăţului. Dar strigarea lor era zadarnică.
Uşa se închisese. Uşa nu se mai deschidea. Ele întârziaseră şi rămaseră afară. Înlăuntru era lumină şi veselie, iar ele stăteau afară în noapte şi întuneric. Prin nebunia lor pierduseră bucuria marelui ospăţ, pierduseră chemarea mirelui.
Fioroasă era starea lor, dar şi mai fioros a fost răspunsul ce le-a venit dinăuntru.
„Nu vă cunosc pe voi”… aşa le-a răspuns mirele, dinăuntru. Timpul intrării a trecut. Voi nu mai sunteţi dintre chemaţii mei… nu vă cunosc pe voi… chemaţii mei au intrat… uşa s-a închis…
Aşa e şi cu viaţa celor păcătoşi. Fecioarele care băteau la uşa cea închisă îi închipuie pe cei păcătoşi… îi închipuie pe cei care şi-au petrecut viaţa în păcate şi fărădelegi… îi închipuie pe cei care numai în clipele morţii se trezesc îngroziţi şi bat la uşă, dar atunci e prea târziu… e prea târziu. O pocăinţă prea târzie bate la uşă şi uşa nu se mai deschide. Uşa mântuirii s-a închis şi nu se mai deschide.
Până trăieşte omul, toate uşile mântuirii sunt larg deschise. Toate evangheliile îl cheamă pe om să intre pe uşa mântuirii.
Dar, în clipele morţii, această uşă se închide. Uşa corăbiei lui Noe a stat 160 de ani deschisă, chemându‑i pe oameni să intre la mântuire. Dar, când s-a pornit potopul, uşa s-a închis. Au scăpat numai cei care intraseră. Aşa se închide şi uşa mântuirii în clipele când soseşte sfârşitul omului. Ferice de cel ce a intrat şi a scăpat înăuntru, la ospăţul bucuriei şi fericirii veşnice; vai de cei ce au rămas afară, în întuneric şi în pieire sufletească!
Ah, ce fior este în cuvintele: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!”… Aşa vor striga şi păcătoşii în clipele când Fiul Omului va veni să judece pământul. Strigarea lor va fi strigătul celor care se pierd. Dar şi mai fioros va fi răspunsul ce-l vor primi. „Nu vă cunosc pe voi“… le va răspunde Domnul. Eu cunosc oile Mele, dar pe voi nu vă cunosc, pentru că n-aţi ascultat glasul Meu şi n-aţi petrecut în turma Mea (In 10). Eu nu vă cunosc pe voi, pentru că nici voi nu M-aţi cunoscut pe Mine, ci aţi trăit o viaţă fără de Mine… aţi trăit o viaţă mincinoasă. Mi-aţi zis mereu: „Doamne, Doamne”, dar n-aţi făcut voia Mea (Mt 7, 21)… V-am împresurat mereu cu dragostea Mea, dar voi M-aţi respins… Am bătut la uşă şi nu Mi-aţi deschis (Apoc 3, 20)… La voi am venit şi nu M-aţi primit…
Dragă cititorule! Mai curând ori mai târziu, „Fiul Omului Se va arăta pe norii cerului“… Ah, ce strigare şi ce mişcare va fi atunci! Atunci va fi nunta cea mare a Mirelui Ceresc. Sfinţii, îngerii, martirii şi toţi credincioşii, îmbrăcaţi în haine albe, se vor prezenta cu candelele aprinse pentru întâmpinarea Mirelui. În toate părţile va răsuna strigarea: „Iată, Mirele vine, ieşiţi întru întâmpinarea Lui!”.
Fie că vom fi pe pământ, fie că vom fi în mormânt, va trebui să ieşim şi noi întru întâmpinarea Mirelui. Oare avea-vom noi atunci untdelemn în candelele noastre? Această întrebare trebuie să ne urmărească o viaţă întreagă.
Privegheaţi!… Acesta este cuvântul Mântuitorului. Ah, de câte ori a spus Mântuitorul acest cuvânt: Privegheaţi! Privegheaţi dar, „că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind” (Mc 13, 35).
Să priveghem… Să ne îngrijim din vreme de untdelemn… Să nu ne lăsăm biruiţi şi adormiţi de ispitele şi înşelăciunile lumii… Să stăm totdeauna gata, ca o santinelă neadormită, aşteptând în orice vreme sosirea Mirelui.
Rugăciune
Iisuse, preadulcele meu Mire sufletesc! Şi eu sunt dintre cei care aşteaptă întâmpinarea Ta. Într-o vreme eram plin de sufletească trezvie. Candela mea era plină cu untdelemn. Dar, vai, a venit noaptea ispitelor şi încercărilor… A venit noaptea şi privegherea s-a făcut tot mai grea… A venit noaptea şi privegherea mea a slăbit… Somnul m-a furat… Untdelemnul s-a gătat… Candela stă gata să se stingă…
Iisuse, preabunule Doamne şi scumpul meu Mântuitor! Te rog, nu mă lăsa în această stare de pierzare. Aprinde din nou candela sufletului meu… Pune din nou untdelemn în ea… Aprinde-mă din nou pentru Tine… Pentru o viaţă trăită cu Tine…
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte‑mă din somnolenţa şi trândăvia ce m-a cuprins. Strigă-mă şi mă trezeşte din nebunia în care dorm aşteptând Mirele cu candela goală. Trezeşte-mă, Duhule Sfinte… Trezeşte-mă cu o clipă mai înainte de a sosi Mirele şi de a se închide uşa. „Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind, nevrednică este, iarăşi, pe care o va afla lenevindu-se şi dormind. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui”…
Preot Iosif Trifa, din ”Din pildele Mântuitorului”
– Ed. a 5-a. – Sibiu: Oastea Domnului, 2000
