PILDA CU FIUL CEL PIERDUT

Zis-a Domnul pilda aceasta:
„Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.
Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.
Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta.
Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui.
Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim.
Căci acest fiul al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat… (Luca 15, 11-24).

O,ce minunată este această evanghelie a fiului pierdut! Parcă nici o altă evanghelie nu arată omului aşa de lămurit calea mântuirii sufleteşti. Ca într-o oglindă se vede în această evanghelie viaţa omului şi ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceţi-vă, păcătoşilor, la Dumnezeu!

Prin trei stări ne arată evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa acestuia, şi-a prădat averea, alunecând tot mai mult în ticăloşie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui.

Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl Ceresc de câte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în braţele poftelor şi ale păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea pe care ne-a dat-o Tatăl Ceresc.

O, în câte chipuri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ţie, omule, ţi a dat Dumnezeu minte şi înţelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufleteşti, dar tu îţi risipeşti mintea şi înţelepciunea, punân-du le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe Dumnezeu şi pe de-aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi desfrânări. Ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani, dar tu le risipeşti în pofte şi plăceri, în loc să o faci fântână de milă şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi.

Sunt multe şi felurite căile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl Ceresc şi toate duc acolo, unde a ajuns fiul din evanghelie: la ticăloşie trupească şi sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând şi zdrenţăros. Aceasta e şi azi însuşirea păcatului: când apuci pe calea răului, cazi tot mai în jos şi mai în jos, până când ajungi sluga diavolului şi te pogori în rând cu dobitoceştile patimi. Când ajungi pe căile răutăţilor, păcatul îţi rupe zi de zi haina sufletului, până când ajungi un suflet chinuit şi zdrenţuit de patimi rele.

Fiul din evanghelie ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpăstiei; un pas poate îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut cu totul. Mulţi dintre oameni ajung la această decădere a fiului pierdut şi mulţi, cei mai mulţi, nu se opresc în loc, ci merg înainte, la pieire; unii se spânzură, pe alţii îi mănâncă bolile şi moartea, iar pe alţii îi înghit temniţele. Sărmanii! Aceştia nu se mai întorc niciodată la casa de unde au plecat şi la Tatăl Care-i aşteaptă. Fiul din evanghelie n-a făcut aşa. El s-a oprit în loc tocmai când ajunsese la marginea prăpăstiei. Şi-a venit în fire, zice evanghelia, adică s-a trezit ca dintr-o amorţeală, ca dintr un somn de moarte, şi, văzând cu groază unde a ajuns, a strigat plângând cu amar: Scula-mă-voi din această stare ticăloasă şi mă voi duce la tatăl meu.

Aici e şi începutul mântuirii tale sufleteşti, iubite cititorule. Să-ţi dai mai întâi seama cu groază în ce stare ticăloasă te-a adus păcatul. Să te înspăimânţi de această stare de pieire şi să ieşi numaidecât din ţara păcatelor, aşa cum a făcut fiul din evanghelie. Mulţi arată părere de rău pentru păcate, ba şi plâng pentru ele, dar din păcate nu ies. O astfel de căinţă n-ajunge la nimic.

Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul ce-şi prădase averea, ba încă şi ospăţ de bucurie a făcut pentru cel ce „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat“. Asta înseamnă că Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească şi pe noi, oricât de păcătoşi am fi. O, ce veste bună ne spune această evanghelie! Oricât de păcătos ai fi tu, cititorule, află că Tatăl Ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Un păcătos s-a întors la Domnul şi, uitaţi-vă ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui: cerul se deschide, îngerii cântă şi Tatăl aleargă în calea lui. Cerul şi pământul îm-preună se bucură şi se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu. Imaginea de mai sus este, dragă cititorule, icoana şi oglinda prin care vedem mila şi bunătatea Tatălui Ceresc. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, Se bucură Tatăl Ceresc. Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10).

Tu, dragă cititorule, când citeşti aceste rânduri, poate eşti undeva departe în calea rătăcirii şi a pieirii. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu! Pleacă, întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate! Fiul cel pierdut n-a aşteptat până să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti, căci Tatăl Ceresc te aşteaptă cu haină nouă şi cu inel nou, pentru a înce-pe o viaţă nouă.

Vino acasă, suflet rătăcit! Vino acasă din grozava pustiire în care rătăceşti! Vino acasă, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase.

Vino, dragă suflet rătăcit, şi, căzând înaintea Tatălui Ceresc, zi şi tu: Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta!… Mulţi ani am trăit fără de Tine… Averea ce mi ai dat-o am risipit-o… Vin acasă flămând, prăpădit şi zdrenţăros… Primeşte-mă, Doamne! Iartă-mă, Doamne!…

Când astfel te întorci la Domnul, bucurie mare se face în cer pentru întoarcerea ta, iar în viaţa ta se pogoară un dar, o putere, o binecuvântare şi o schimbare pe care nu le ai avut şi nu le-ai cunoscut.

Preot Iosif Trifa, din ”Din pildele Mântuitorului”
– Ed. a 5-a. – Sibiu: Oastea Domnului, 2000

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *