Modelul strălucit 1-a avut fratele Traian Dorz în înaintaşii săi: Părintele Iosif Trifa, Părintele Vasile Ouatu şi fratele învăţător loan Marini.
Însuşi Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului, cel care a întors din căile pierzării sute de mii de suflete, a pus un deosebit accent pe păstrarea neştirbită a învățăturii de credință în duhul Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice. În toiul conflictelor cu ierarhul său. Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, şi cu anturajul nefast al acestuia, s-a luptat din răsputeri împotriva formelor fără fond, a oficializării care ucidea Duhul, puterea vie, lucrătoare şi înnoitoare în Biserică şi în Oastea Domnului. Acest duh ucigător lucra prin aşa-zisele «statute», alcătuite de oameni din afara Lucrării Oastei, care nu-i înțelegeau nici fundamentele, nici rosturile ei sfinte. Aceste statute erau în aşa fel întocmite, încât să pună cătuşele la mâinile şi la gleznele Oastei, spre a-i bloca avântul misionar (voluntariatul mirenilor) şi spre a-i limita orizonturile duhovniceşti (cunoaşterea Bibliei şi aprofundarea Tradiției apostolice şi patristice).
Conflictul administrativ – aparent predominant – era dublat de conflictul dintre duhul lumii (tolerant cu păcatul, purtător al unei cruci fără Hristos) şi Duhul lui Hristos (Duhul Bisericii celei vii, care osândeşte lumea şi poftele ei). Părintele Iosif înțelegea viața de credință ca o luptă zilnică pentru răstignirea omului cel vechi, firesc adică a păcatului sub toate înfăţişările sale viclean-vinovate şi de suflet ucigaşe.
De aceea, Părintele Iosif, intuind direcția momentului istoric şi specificul ei predominant, îşi precizează fără echivoc poziția, ştiind să distingă net între conflictul administrativ cu ierarhul său şi cel dintre duhul lumii şi Duhul lui Hristos: „Nu pot eu însumi să trădez cauza Domnului şi lupta, amestecând grâul cu pleava, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul (…). Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea mea față de Biserica strămoşească, cu care n-am avut nici un fel de conflict de credință“ („Pe drumul Crucii”, în «Isus Biruitorul», din 31 ianuarie 1937).
În «Moțiunea din 12 septembrie 1937 îşi afirma şi mai răspicat poziția sa față de adevăr şi de Biserică: „Noi nu avem nimic de adăugat canoanelor! Oastea nici nu a vrut, nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată ființa regulile existente ale Bisericii”.
Gornistul de la Sibiu s-a considerat un străjer statornic şi neînfricat al Ortodoxiei: „Toată viața mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat,căutând să nu se stingă Duhul Oastei dintâi, prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare (…). Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieții mele” (după Traian Dorz «Zile şi adevăruri istorice», p 103).
Este aceasta o mărturisire de credință, un adevărat testament pe care calfele sale credincioase, Ioan Marini şi Traian Dorz, precum şi majoritatea fraților de la Oaste l-au urmat neabătut în tot timpul vieții lor.
De pe aceleaşi înălțimi de trăire duhovnicească şi de statornicie în credință, Părintele Vasile Ouatu îi scrie, în 1935, Părintelui Iosif în legătură cu mutarea centrului Oastei şi a tipografiei la Bucureşti:
,, 1. Sunt la dispoziție pentru o eventuală aranjare la Bucureşti. Aştept comanda şi execut!”.
„ 2. Eu stau, repet, la dispoziție. Comandă şi facem totul!”
În aceeaşi scrisoare, el îşi va preciza crezul său de la care nu s-a abătut niciodată: „Sunt, în aceste clipe, soldatul care cade zdrenţuit de gloanțe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului. Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la
țintă nu m-am abătut!”
Credincios acestor înaintaşi, şi fratele Ioan Marini, apostolul dârz şi smerit al lui Hristos, a apărat cu credincioşie adevărurile de credință moştenite, pe care le va cultiva în viaţa şi rodnica lui experiență duhovnicească.
După un scurt popas, în care s-a dedicat luptei pentru înfrățirea tuturor credincioşilor, în primii ani de după cel de-al doilea Război Mondial, apostolul iubirii fără garduri îşi dădea seama că a vrut să o ia înaintea lui Dumnezeu şi, deplin edificat asupra „sincerității“ tovarăşilor de drum din celelalte staule creştine, înainte de a se apropia de capătul alergării sale, va face aceste tranşante mărturisiri de credință:
,,Sub steag străin nu voi lupta
Şi jertfă Baalilor n-oi da!
Un singur Steag cunosc – Hristos!
Un singur lucru de folos:
Să spun de El, de Jertfa Lui,
De mântuirea Sa, oricui…”.
(„Legământ”, «Isus Biruitorul», nr. 7-8/1947)
Sau:
„Nu fi un steag arătător de vânt
Şi nu primi uşor orice cuvânt;
Rămâi statornic până la sfârşit
În ceea ce Domnul ştii c-a poruncit!”.
(Hotărâţi şi statornici”, din lucrarea cu acelaşi nume).
Iar în unul din cuvintele sale testamentare va preciza:,,Oastea Domnului este o lucrare crescută şi clădită pe sute de mâini de rugăciuni, pe sute de genunchi plecați în fața Domnului; e un copil crescut din lacrimi, pe care, vă rog, să-l duceți mai departe aşa (…).
Nu părăsiți adunarea Domnului, faceți totul ca ea să crească, pentru bucuria Domnului Iisus! Să fiți străjeri neadormiți, păstrând tezaurul Oastei, ca pe cea mai scumpă comoară! Curățiți din Oaste tot ceea ce nu este potrivit cu Evanghelia şi cu învățăturile Părintelui Iosif!
Să luptăm pentru sufletele pierdute din jurul nostru, să le aducem la Domnul Iisus, Mântuitorul tuturor! (…)”.
Din toate aceste mărturii, precum şi din altele numeroase, presărate în sutele de pagini ale articolelor sale, publicate în presa religioasă, se impune cu toată tăria ideea că tendința rău-voitoare a acelora care ar vrea să facă din fratele Marini altceva decât este el în realitate, apare de-a dreptul necinstită, ca şi scopul urmărit prin aceasta.
Traian Dorz și vânturile potrivnice Oastei Domnului, Edit. Oastea Domnului, Sibiu, 2004, pag. 12-18
