Mã chinuie mustrarea și-n mintea mea rãsar
vedenii ce m-alungã s-alerg prin noapte iar
cãci ziua-n orice lucru și noaptea-n orice vis
vãd fața-nsângeratã a fratelui ucis
vãd chipul lui aievea, din ce în ce mai viu
și fug gonit din urmã de-al spaimelor pustiu.
Lovit-am mii de oameni la fiecare pas,
pe urma mea doar sânge și blesteme-au rãmas.
În mâna rugãtoare a bietului orfan
am pus râzând o piatrã în loc sã pun un ban.
Pe golul ce la ușã o zdreanþã mi-a cerșit
cu urã și cruzime tot gol l-am izgonit!
Flãmândului ce-n ușã plângând mi-a așteptat
nici cojile rãmase vreodatã nu i-am dat!
Strãinului ce-n noapte la poartã mi-a bãtut
nici loc în grajd cu vita sã stea nu i-am fãcut!
Pe cel mai bun ca mine cu urã l-am bârfit,
un bine totdeauna cu rãu l-am rãsplãtit!…
… Iar azi de orișiunde de toți sunt alungat
cu sufletul de-al crimei blestem împovãrat
și-oriunde-alerg în lume mereu sunt urmãrit
de blestemul vieții în care am trãit.
Cãci și-n al apei murmur și-n tunetul din cer
aud vieți ucise cum sângele mi-l cer,
în praful plin de urme și-n norii ce plutesc
eu peste tot, vedenii de crime deslușesc.
Urechea de-mi acopãr și ochii de-i închid
zadarnic,
conștiința eu nu pot sã-mi ucid!
Pot sã m-ascund de oameni… dar și-n al nopții-afund
zadarnic
cãci de mine eu nu pot sã m-ascund!
Gonit de spaima vieții alerg și iar alerg
mustrarea s-o înãbuș sau sângele sã-l șterg
și-oriunde-aș vrea o clipã sã stau sã m-odihnesc
și oamenii,
și îngeri,
și demoni, mã gonesc…
mi-s zilele ca iadul de negre și de lungi,
m-alungã toți…
Iisuse, ah Tu nu mã alungi?
Ah Tu nu mã alungi Iisuse, poți Tu sã mã primești,
un strop de milã, mie, poți oare sã-mi gãsești?
poți oare Tu Iisuse pe-un ucigaș primi,
poți fãrã de mustrare și urã a-l privi,
pe-un vinovat ca mine poți Tu sã nu-l lovești,
poți Tu când toți m-alungã, un loc sã-mi dãruiești?
Ah, nu m-a-nvins nici ura, nici blestemul aprins,
dar dragostea, iertarea
și mila Ta m-a-nvins!
și-ntâia datã-n viațã genunchii mi se frâng
mã rog
și gem
și plâng…
de Traian Dorz, din ”Cântările Dintâi”