(Lc. 18, 10-14)
Spun unii că, câtă vreme fariseul, într-un anume fel, îi osândește și zugrăvește pe oameni că răpitori, nedrepți și curvari, încă nu se poate cunoaște starea lui duhovnicească. Şi că atunci când îl osândește pe vameș, se cunoaște cu totul că s-a înșelat.
Eu, Fiilor, vă spun că mai înainte chiar de a-l judeca pe vameș se poate recunoaște înșelarea sau starea mincinoasă a minții, sau înalta gândire despre sine a fariseului! Mă veți întreba cum? Din ce trăim în fiecare zi ne sunt cunoscute două pricini:
Prima, fariseul folosește energia minții sale, adică prima luminiță a minții, pentru vederea acțiunilor și păcatelor străine și pentru zugrăvirea oamenilor după ele. (Una este să spuneți că cineva curvește, iar alta este să spuneți că cineva este curvar – prima dată doar judecați, iar apoi deja osândiți.) Fariseul săvârșește păcatul cel mai greu. Vom întelege că prima lumina nu se folosește pentru vederea păcatelor străine, că nu îi este dată o astfel de putere sau forță de pătrundere, sau însușire.
A doua, „puterea” de a observa, judeca și osândi faptele și greșelile străine o dobândim când primei lumini a minții – în acest caz limitată la o goală cunoștință – îi făcem legătura cu patimile noastre. În acel moment diavolul ne „deschide ochii” să vedem greșelile celorlalți, precum slăbiciunile și lipsurile părintelui nostru duhovnicesc, și ne amăgește că să-i judecam și osândim. Luarea-aminte la patimile celorlalți, privitor la calea de judecare și osândire pecetluită în inima noastră, este doar semn și dovada de netăgăduit că aceleași patimi viețuiesc în noi, dar nu și că ar fi cu adevărat în cel pe care îl judecam și osândim. De găsim oarece patima la cel pe care îl judecam sau osândim, adesea ea se naște din ce vedem cu ochii noștri, sau doar auzim de la altul despre aceasta. Însa, chiar și când vedem cu ochii, după cum spun Sfnții Părinți, nu putem fi într-atât de siguri, căci tot ceea ce vedem, vedem prin mijlocirea patimilor ce trăiesc în noi; darămite când doar auzim de la altul. Oricum ar fi, în clipa în care judecam, nu facem altceva decât să atragem asupra noastră acea înfierare prin care îi osândim pe ceilalți și cădem de la Dumnezeu.
Prin urmare, fariseul – și cel de atunci, și cel de azi – nu folosește prima lumină a energiei curățite a minții pentru luarea-aminte la păcatele lui și la necurățenia adunată, nici nu-l are pe Hristos singura rânduială în viața sa duhovnicească.
Dumnezeu, Care a venit să ne mântuiască, iar nu să ne judece: “Că n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea.” (Io. 12, 47)
Ce spune fariseul în „rugăciunea” sa mai departe, după Evanghelie? Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.
Ce i-am fi spus azi unui astfel de om – unii cu părere de rău, unii cu sânge rece, unii mai în ras: „Dacă vrei, postește acum în afară și toată săptămâna, împlinește numai de formă (în afară) toate rânduielile și tipicurile rămase din Lege, că tot degeaba; spre pierzarea ta faci toate aceste lucruri…” Dar ce îi spune altundeva Domnul unui astfel de om, El Care îi cunoaște cel mai bine starea lui duhovnicească lăuntrică, stare pe care noi încercam acum să o deslușim?
Farisee oarbe, curățește întăi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să fie și cea dinafară curată. (Mt. 23, 26)
Iar Vameșul de departe stând nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci își bătea pieptul său zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.
La vameș putem îndată lua aminte la calea de vindecare. Şi acest lucru nu doar prin cunoașterea și trăirea cugetului și a mintii noastre, ci și prin puterea pildei evanghelice, care, în repetate rânduri, înmoaie cu umilință și cu plâns inima noastră. Santem datori să veghem mereu la această stare a inimii și a minții noastre și să o sporim până la dimensiunile ei sobornicești.
În pocăința vameșului luăm seama la câteva potriveli: de departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, își bătea pieptul și zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.
Ce credeți, care dintre aceste apariții puternice și strâns legate ale pocăinței descoperă cel mai mult starea lui duhovnicească? Plânsul ascetic după Dumnezeu, altfel spus, marea silință de a se deda pe sine la plâns, adică bătutul în piept. Aceasta este aceeași metodă, sau una asemănătoare cu cea pe care Părinții au folosit-o de-a lungul veacurilor. Este aceeași metoda sau una asemănătoare cu cea pe care o împărtășește altora și Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrările sale. Este aceeași metodă sau una asemănătoare cu cea pe care o folosesc până în ziua de azi și o spun și altora ucenicii apropiați sau mai depărtați ai Sfântului stareț Iosif Spileotul [Gheron Iosif, n.n.] și mulți alții.
Unii spun că un astfel de mod pare a fi smințitor. Noi le-am răspunde, și în cuvânt și în faptă: dacă pentru Hristos nu era smințitor și dacă El ni-l prescrie, cine suntem noi să filosofăm în afara și mai presus de Vestea cea Bună? Întreaga noastră nevoință la treapta de curățire a inimii de patimi, Părinții au însemnat-o și au descris-o ca ascetica – nu simțim, dar ne silim mereu; nu avem sprijinul vădit al harului, dar trăim ca și cum l-am avea!
Zic vouă, s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela, că tot cel ce se înalță pre sine, se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.
Orice om care, din pricina mândriei și slavei omenești, se înalță singur și, astfel, îl osândește pe aproapele său, tot atunci cade, căci harul dumnezeiesc l-a părăsit. Iar orice om ce se înjosește și se osândește singur datorită legăturii trainice cu Dumnezeu, și astfel îl îndreptățește pe aproapele său, atrage harul dumnezeiesc necreat iar atunci este înălțat de Dumnezeu.
Fiilor, să mai știți și următoarele: Toți cei ce nu au inima deschisă pentru rugăciunea minții și a inimii sunt datori a ști că pricina pentru aceasta este judecarea aproapelui, care se ivește din prea multă cugetare despre ei înșiși; adică din reaua nevoință sau cu alte cuvinte din neascultare și de-sine-îndrumare duhovnicească.
Prin însușirea gândului „eu sânt vinovat pentru toate” se deschide locaș pentru rugăciunea vameșului:„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Se naște simțământul de pocăință și plâns, și îndeobște, curgerea gândurilor este cu totul potrivnică (osândirea de sine) față de cel ce crede că celalalt este vinovat (osândire). Când în inima noastră primim gândul că celălalt este vinovat și ne punem de acord cu acest gând, arătam și că ne este străină nevoința iubirii ascetice. Cel pe care îl iubim, măcar și ascetic, niciodată nu este vinovat.
(din: Mitropolitul Strumitei, Naum, “Nici Eu nu voi spune voua…”, Editura Predania, 2015)
sursa: cuvantul-ortodox.ro
