Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Plânsul inimii

Plânsul inimii

Plânsul inimii

În efortul de a ajunge la Dumnezeu, omul trebuie sã se angajeze total, deplin cu toate puterile sale sufletești. În acest demers, suspinul lãuntric, plânsul inimii, tânjirea dupã Dumnezeu sunt însoþite de lacrimi exterioare, dar este și un plâns lãuntric fãrã lacrimi. Și pe acesta îl primește Dumnezeu. Plânsul inimii (inima arzãtoare) și noblețea ostenitoare se fac izvorul adevãratei bucurii.

Rugãciunea fãrã plânsul inimii este ca un hrisov fãrã pecetea împãratului; cu un astfel de înscris solia nu poate strãbate „printre duhurile rãutãții care sunt în vãzduh”. „Depãrtați-vã de la mine toți cei ce lucrați fãrãdelegea, cã a auzit Domnul glasul plângerii mele” (Ps 6, 8).

Ostenelile exterioare pentru Dumnezeu fãrã plânsul inimii sunt ca o sãmânțã fãrã apã care se usucã în pãmânt, fãrã sã odrãsleascã. Raiul nu este platã pentru fapte, ci este darul lui Dumnezeu pentru ostenitorii care cred cã nu au nici un merit.

Mersul la bisericã fãrã plânsul inimii este ca o candelã fãrã ulei care nu poate sã lumineze. Dumnezeu este prezent în bisericã, dar, totodatã, mai presus de bisericã. De aceea, biserica este și locul bucuriei, dar și locul așteptãrii înlãcrimate. „Dacã venim la bisericã fãrã durere în inimã, suntem strãini de Sfânta Liturghie” (Cuviosul Sofronie Saharov).

Evlavia fãrã plânsul inimii este ca o un cãlãtor fãrã pașaport care nu poate intra în pãmântul fãgãduinței, fiind oprit de vameși.

Postul și pocãința fãrã plânsul inimii sunt ca un altar fãrã foc pe care jertfa, rãmânând nearsã, nu ajunge la Dumnezeu. „Întoarceți-vã la Mine din toatã inima voastrã, cu postiri, cu plâns și cu tânguire. Sfâșiați inimile, iar nu hainele voastre…” (Ioil 2, 13).

Cel care vrea sã ajungã la curãția inimii fãrã lacrimã și ostenealã se aseamãnã cu plugarul care, în loc sã are și sã smulgã spinii din ogor, începe sã vorbeascã și sã scrie despre lanuri de grâu care se leagãnã alintate de vânt. Nimic nu duce la dezrãdãcinarea patimilor și la curãția inimii „decât rugãciunea fãcutã cu smerenie, cu ostenealã și cu lacrimi, în care nu mai este voia omului. Iar pãrinții care au biruit n-au biruit fãrã osteneli, fãrã lacrimi și fãrã tãierea voii” (Filocalia XI, cap. 165).

Unde nu este lacrimã și avânt, simțire nu este, viațã nu este, Dumnezeu nu este, nimic nu este. În schimb, un lucru poate sã fie: închipuire de sine, mulțumire de sine și amãgire de sine. Când inima nu mai plânge, atunci în suflet se înalțã monumentul mort al suficienței de sine, al evlaviei exterioare – un mare și viclean dușman al creștinismului de astãzi.

Creștinii de toate nuanțele prețuiesc lacrimile, pentru cã plânsul este ușurãtor. În Biserica Ortodoxã, omul ajunge la lacrimi prin rugãciune, priveghere, ostenealã dusã pânã la epuizare, prin rãbdarea necazurilor și cele asemãnãtoare. Aceste mijloace nu prea sunt iubite și de multe ori nici urmate, pentru cã sunt grele; cei care nu au înțeles duhul evanghelic și filocalic au înlocuit mijloacele amintite cu recitalul artistic, fondul muzical, avertismentele apocaliptice, expunerile emoționale intense, manipularea psihologicã. Iar dacã mijloacele au fost falsificate, nu cumva au fost falsificate și lacrimile? În Ortodoxie este diferențã între plânsul sentimental, isteric, teatral, regizat și public, și plânsul isihast, molcom, controlat, privat – mângâiere a Duhului Sfânt. Dacã vom pãși pe urmele sfinților, frații mei, vom deosebi și duhurile, altfel vom fi în primejdie.

Preot Petru RONCEA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!