– gânduri la înveşnicirea fratelui Costică Pânzariu
Dintre toate plecările, cele care dor cel mai tare sunt cele ale bunicilor. Pe ei nu mai ai cum să-i creditezi cu revenirea grabnică. Mai întâi nici nu vezi că sunt bunici, pentru că sunt părinţii părinţilor. Chiar te miri cum e posibil ca mama şi tata să şi tacă, roşindu-se ca nişte copii mari pe când tu, mic şi zgribulit în poala cu miros de vanilie a bunicilor, simţi că cerul întreg te încape. Ei, bunicii, sunt responsabili cu dusul nepoţilor la Dumnezeu. Îi poartă dintâi în ogradă ori pe câmp, prin lanul de grâu ori pe la marginea pădurii, locurile unde se învaţă lecţiile dintâi despre Dumnezeu. Creatorul şi Purtătorul de grijă. Apoi te poartă spre biserică, locul în care descoperi alţi bunici, cu alţi copii, locul unde descoperi că Mântuitorul are o Mamă şi că Mama aceasta are şi ea Părinţi, pe Sfinţii Ioachim şi Ana. Şi deci descoperi că Bunicii tăi seamănă mai mult cu bunicii lui Iisus Hristos decât cu părinţii tăi, uneori prea grăbiţi, alteori preocupaţi mai ales de ziua de mâine, ziua de astăzi, care te include şi pe tine, fiindu-le dăruită, spre rezolvare, bunicilor. Descoperi că asemănarea dintre bunicii tăi şi Bunicii Mântuitorului te fac prieten cu El, aproape că ai ieşi la joacă pe aceeaşi stradă cu Iisus Pruncul. Şi cine ştie ce de-a ciocârliile nu şi-ar lua zborul din lutul frământat împreună cu El, ori ce cântări minunate nu ar intona privighetorile asupra cărora ai sufla, cu El, Prietenul de joacă, cu suflare curată de vis şi nădejde.
Frumuseţea fiecărui copil vine de la bunici. Când ei sunt curaţi şi atenţi la pruncii care le ţin neamul şi numele viu în lume, nepoţii lor sunt frumoşi ca un răsărit de soare într-o livadă de cireşi înfloriţi. Sau de meri. Sau de caişi. O mireasmă de bucurie umple cerul copilăriei acolo unde bunicii caută să nu dezamăgească pe Dumnezeu, Care le-a dăruit o misiune atât de înaltă. Uneori, când timpul are răbdare, bunicii devin străbunici. Şi se miră, ca nişte copii în soarele amiezii, de cât de frumoşi le sunt strănepoţii şi cum de-a îngăduit tocmai lor să vadă cu ochii lor trecerea mai departe a chipului lor. Ei, care au făcut războaie, prizonierate, au suferit prigoniri pentru credinţă, au început şcoala cu Dumnezeu şi au intrat pentru El prin focurile iadului comunist. Dar cel mai tare sunt miraţi cum ochii lor sunt ca ochii nepoţilor, palmele lor se regăsesc în palmele nepoţilor, glasul lor se regăseşte mai mult în nepoţi decât în copii. De mirare uneori se sting. Şi ca să nu îmbătrânească şi mai tare, se aştern la odihnă în ţărână.
Gândurile acestea le scriu la aflarea veştii că încă un bunic s-a stins. Fratele Costică Pânzariu, cel care, februarie de februarie, se temea că-i ultimul februarie cu fraţii, cu adunarea, cu Părinţii, cu noi, cei tineri, nepoţii lui după Duh. Anii ce-au trecut ni i-a luat cam pe toţi. Fratele Moise, fratele Costică, Fratele Aurică… Fiecare zonă îşi are pomelnicul său cu bunici ostaşi. Din cei luptători, încercaţi, izvor de tainică înţelepciune. Unii trec nebăgaţi în seamă printre noi. Alţii abia mai şoptesc dragostea lor, mai înainte de a-şi da sufletul dinaintea Dreptului Judecător. Şoptind, fratele Costică Pânzariu s-a dus să întâlnescă pe camarazii de război, pe cei din prizonieratul sovietic şi pe fraţii lucrători despre care amintea mereu şi mereu ca despre trăirea unor „minunate stări”. Stării aceleia, dulci şi luminoase, se face de-acum părtaş. Ca unul ce lupta cea bună a purtat…
I-am promis că voi scrie câteva rânduri când se va stinge. Dar mai important acum este să-l port în Liturghia din zori, în Catedrala Mitropolitană a Sibiului, acolo unde cu nesaţ căuta să identifice locul unde va fi predicat Părintele Iosif Trifa, ori unde a stat după nemernica lui alungare, unde se va fi alipit de umărul Părintelui Fratele Traian Dorz ori Ioan Marini, ori… Îngenuncheat ori cântând, rostind cuvânt – mereu cu putere multă –, plângând moartea câte unui apropiat ori rănirea Oastei, fratele Costică s-a aşezat, laolaltă cu ceilalţi străbunici şi bunic ai Oastei, în tainicul, nepreţuitul tezaur al ostăşiei celei vii. Care nu poate fi slujită doar prin citări şi rememorări artificiale. Ci prin redescoperirea duhului ce făcea vie adunarea, spaţiul în care bunicii aceştia au ucenicit şi s-au înţelepţit în Hristos.
S-a stins dar încă o candelă. Un jeratic nou s-a aşezat în vatra rugăciunii. Bunicilor rămaşi, doar câţiva, sărutări de mână. Celor plecaţi, odihnă în Hristos, iar de la noi miridă de gând şi smerită pomenire. Un gând mă străbate, aspru şi rece: noi, noi vom mai ajunge bunici? Şi dacă da, vor mai fi după noi mâini să aşeze pe Discul Liturghiei miridă, de numele nostru?
Biruitor în Hristos dar, bunicule, urcă în pace pe raza de lumină a bucuriei Domnului şi, de-ţi va fi îngăduit aceasta, roagă-te pentru noi, nepoţi păcătoşi care aşteaptă bunicia ca o confirmare a Învierii. Sărut mâna, ţărânii în odihnă aşază-te zălog de cerească aşteptare. Du solie Bunicilor cereşti de rugăciunea şi dragostea noastră. Ne vom revedea odată!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Consilier Misiune, Pastorală şi Imagine al Mitropoliei Ardealului
Foto: Emi Popa
2 Comments