„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”

Sunt aproape 70 de ani de când glasul Părintelui meu drag şi al nostru, al tuturor, a intrat în casa mea, printr-un ziar, numit „Lumina Satelor”– împrumutat de la cineva. Iubiţilor, de atunci călătoresc şi umblu pe aceste cărări. Nu-mi pare rău că am fugit din lumea aceea deşartă, nici chiar atunci când părinţii nu mă priveau bine, pentru că, după aceea, să uitau drept la mine. În Lucrarea aceasta sfântă şi minunată, în care ne-a înrolat Domnul Iisus Hristos, am ajuns şi noi. Până la Rusalii, Duhul Sfânt venea peste prooroc, dar se ridica înapoi. Însă, de la Rusalii, S-a împrăştiat Duhul Sfânt şi a rămas această lucrare a Oastei Domnului care nu-i înfiripată de oameni. Părintele Iosif a fost numai un mijloc, un trâmbiţaş care suna din trâmbiţă. El a fost primul ostaş din viaţa noastră.

Atunci când suna el din trâmbiţă, eu aveam doar un an. Odată cu trecerea timpului, am crescut, iar frica a intrat în inima mea pentru că erau pe vremea aceea multe ştiri despre Dumnezeu. Prin satele şi aproape de oraşele noastre se ridicau multe cruci şi troiţe, şi împreună cu surorile mele fugeam să le vedem. Mă uitam pe sub cruce, pe sub troiţă, poate văd un îngeraş ceva. Nu mă pricepeam şi nu ştiam că puterea aceasta vine din suflet, pe dinăuntru. În nepriceperea mea, mila şi bunătatea lui Dumnezeu care ne-a crescut aşa, în iubirea şi în frica aceasta, a răscolit sufletele noastre, vieţile noastre ca, după aceea, să pot cunoaşte fraţii şi părinţii care vesteau Evanghelia, pe vremea aceea. Ei erau, într-adevăr, oameni necărturari, oameni săraci ce citiseră Evanghelia şi mi se părea că sunt îngeri nu oameni. O fată, orfană, mi-a spus de o adunare mai deosebită, dintr-un sat, Bişcan, din judeţul Dorohoi (astăzi Botoşani), iar eu credem că îngerii şi nu oamenii vin acolo; şi ascultam cu multă atenţie.

De aceea, dragilor, şi de data asta, să ştiţi că foamea duhovnicească ne-a adus aici. Foamea aceea care era atunci în sufletul meu n-a încetat. Setea aceasta minunată după apa vieţii, după cuvântul Sfânt al Domnului n-a încetat în sufletul meu. Am dorit aşa de mult să ajung între frăţiile voastre pentru a putea spune, poate pentru ultima dată…, dar numai Însuşi Dumnezeu ştie. Dragilor, am vrut să plecăm de aici nu numai cu priveliştea frumoasă şi minunată, ci sentimentul acesta să-l ducem acasă la vatra noastră. Şi, acolo, tăcând – fără să audă nimeni, ci doar Domnul – să-I spunem Lui mulţumirile pentru mila Lui pe care a avut-o faţă de noi, păcătoşii.

Eu, personal, vă pot spune că Dumnezeu a făcut o mare minune pentru că, din 1800 de morţi, Domnul m-a scăpat viu şi am putut vedea din nou ţara şi pe românii noştri când au trecut Prutul, sărutând pământul de bucurie, că au ajuns cu viaţă în ţară.

Cine m-a adus pe mine aici, la mormântul Părintelui, v-a adus şi pe frăţiile voastre. Îmi aduc aminte, când nu aveam încă 16 ani, la prima nuntă pe care o vedeam, plângeau fraţii şi surorile, şi mă întrebam: „De ce plâng sufletele acestea?”… Plângeau că, în noaptea de 11 spre 12 februarie, a trecut la Domnul scumpul nostru Părinte Iosif Trifa. Ce minunat plângeau ei, fraţii de atunci! Dar eu atunci nici nu ştiam încă să plâng… Să dea Domnul să avem lacrimile acestea minunate faţă de Hristos şi faţă de frăţiile voastre şi unii faţă de alţii…

Eu sunt ţăran şi nu om învăţat, dar ceea ce am avut e bogăţia harului lui Dumnezeu, care a dat şi peste noi aşa cum a dat peste frăţiile voastre. Ce-aş putea mai mult să vă mai spun? În neputinţa mea, vă citesc doar câteva versuri.

De Rusalii, ucenicii au început să suie,
spre Dumbravă, sus la cruce, la mormânt să-ţi puie
flori şi lacrimi pe mormântul unde-aştepţi, Părinte,
trâmbiţa şi deşteptarea celor din morminte.

Că ne-ai spus, în clipa morţii, aici să venim
să ne vezi din Veşnicie că noi te iubim,
că te-am ascultat, Părinte, când plângeau la nuntă
copilaşii şi urmaşii cu durere multă.

Spunând c-a plecat Acasă cel care-a sunat
trâmbiţa redeşteptării din morţi şi păcat,
au trecut de-atunci, Părinte, anii şase zeci şi nouă,
când plecai în veşnicie, în Casa cea nouă.

Astăzi, însă copilaşii cei născuţi la Cruce,
cu drag împlinesc îndemnul la mormânt să urce;
uită-te, de lângă Domnul, Cel pe care L-ai iubit,
şi să-L rogi pentru urmaşii Celui Răstignit.

Pentru noi ce, din iubire, îţi urmăm cuvântul
sunt eroi să ne ajute să ţinem legământul,
pus cu lacrimi lângă cruce, atunci când ne-ai scos
din prăpastia pierzării, prin Iisus Hristos.

De pe-ntinderile ţării noastre, România,
ne-am strâns lângă-al tău mormânt, ridicând solia;
spune-I Domnului durerea noastră arzătoare,
pentru liniştea şi pacea cea nemuritoare.

Ca să ţinem cu tărie, cum ni l-ai lăsat,
numele şi legământul drept şi neschimbat!
Sunt îndatorat, Părinte, pentru-a ta chemare
să mă rog, aici, cu lacrimi şi cu multă-ardoare…

Căci, urmându-ţi sfătuirea şi venind la cruce,
am dorit nemărginirea tot mai sus să urce…
O, ce har primim la crucea şi mormântul tău
ori de câte ori ne strângem lângă Dumnezeu!

Lacrimile noastre-s flăcări, inima arzândă,
dorul nostru împreună sufletu-nveşmântă;
uită-te spre noi, Părinte, Domnului te roagă
să urcăm tot mai fierbinte culmea asta-ntreagă.

Cu toţi fraţii laolaltă, tineri şi bătrâni,
şi surori de orice vârstă de iubire plini,
până când va-ncepe Nunta făr-asemănare
aşteptăm, în rugăciune, Marea Sărbătoare.

Dar ce bine azi ne pare că-ţi plinim dorinţa,
de pe patul de plecare, re-nviind credinţa,
că şi Domnul împlineşte ruga-ţi arzătoare
de-a fi pururi împreună-n Slava Viitoare.

Azi, în ziua de Rusalii, anul două mii plus şapte,
rugăciunea şi cântarea, cu-ale noastre doruri toate
le-nălţăm spre Tronul Slavei, într-un sunet de Psaltire,
ca s-ajungem lângă tine, Sus, la Marea Răsplătire.

Să ajungem lângă Domnul, Sus, în Patria Cerească,
Oastea Sa biruitoare Ceru-ntreg să-l cucerească…
Vă îmbrăţişez din suflet, fraţii mei şi surioare,
şi „Slăvit să fie Domnul” pentru-această sărbătoare!

Poate, astăzi, pentru mine-i ultima participare
la mormântul sfânt, la crucea, ce se-nalţă către zare.
De pe plaiuri pământene, de pe-aceste locuri sfinte,
vă sărut ochii şi-obrajii, cu o dragoste fierbinte…

Domnul Dumnezeu din ceruri facă El să se sfârşească
a noastră călătorie către Patria Cerească,
unde toţi înaintaşii, cu o sfântă nerăbdare,
ne aşteaptă-n haine albe, îmbrăcaţi de Sărbătoare…

Slăvit să fie Domnul! Iertaţi-mă!..

Din vorbirea de la Sibiu – Rusalii, 2007

Fratele Costică PÂNZARIU – Botoşani