Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Pocăinţa este părăsirea păcatului

Pocăinţa este părăsirea păcatului

Pocăinţa este părăsirea păcatului

În Sfânta Evangheile în legătură cu împărăţia lui Dumnezeu este pomenită şi pocăinţa, pocăinţa ca mijloc de curăţire a sufletului: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Sunt mai multe locuri în Sfânta Scriptură în care ni se atrage atenţia asupra importanţei pe care o are pocăinţa, iar la sfintele slujbe se spun cuvintele: “Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem”. Prin urmare pocăinţa trebuie să fie o lucrare de toată vremea pentru viaţa noastră, pentru îmbunătăţirea noastră.

Ce este pocăinţa? Răspunsul cel dintâi şi cel mai adevărat la întrebarea “Ce este pocăinţa?” este acesta: pocăinţa este părăsirea păcatului. Cine nu părăseşte păcatul nu se pocăieşte. Cine trăieşte într-un sistem de păcătuire nu se pocăieşte. Cine face păcate cu gândul că Dumnezeu îl iartă nu se pocăieşte. Pocăinţa este părăsirea păcatului. Numai din momentul în care părăseşti păcatul, nu-l justifici, îl defaimi, îl socoteşti păcatul ca păcat, atunci poţi să ai iertarea păcatelor pentru pocăinţă. În Biserica noastră dreptmăritoare pocăinţa are şi un rol de îmbunătăţire a sufletului – în înţeles de înlăturare a relelor şi împlinirea celor bune – în înţelesul că noi ştim că Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe oameni să facă roade vrednice de pocăinţă. Ce înseamnă aceasta? Îi îndemna pe oameni Sfântul Ioan Botezătorul să nu se mulţumească numai cu o părere de rău pentru păcatele făcute ci să facă şi nişte fapte bune prin care să nimicească păcatele. Iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni scrie: “Cel ce a furat să nu mai fure şi mai cu seamă să lucreze cu mâinile sale lucru cinstit ca să facă milostenie” (Efeseni 4, 28). Cu mâinile furi, cu mâinile să faci milostenie după ce te-ai oprit de a mai fura. Nu e destul ca cineva să nu mai fure ci trebuie să facă ceva bun tot cu mâinile cu care a furat, pentru binele altora.

Stimaţi ascultători, pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tânguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tânguitori ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atât de trecut cât ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărât de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea că “Tatăl omului mare este copilul”. Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cât l-ai făcut cândva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe, ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte desăvârşirea, aici e partea pozitivă din pocăinţă în înţelesul că orice lucru trebuie să-l facem tot mai bine şi mai bine şi să urmăm, să căutăm desăvârşirea. Domnul Hristos i-a îndemnat pe oameni să fie desăvârşiţi când a zis: “Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” şi cuvintele acestea le-a spus după ce i-a îndemnat pe oameni să iubească şi pe vrăjmaşii lor, căci a zis: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri Care răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi trimite ploaia peste cei răi şi peste cei buni”. Şi mai departe puţin: “Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 44-48). Prin urmare să fim desăvârşiţi în iubire, să fim desăvârşiţi în tot ce-i lucrul bun, să nu ne mulţumim niciodată cu puţin, să facem totdeauna mai mult şi mai mult, bine ştiind că desăvârşirea nu are hotar – aşa spun părinţii cei duhovniceşti: “desăvârşirea nu are hotar” – şi bine ştiind că desăvârşirea lui Dumnezeu niciodată nu poate fi ajunsă de omul pământean nici în viaţa de acum, nici în veşnicie nu poate să fie omul la fel cu Dumnezeu. Dar poate să se apropie de Dumnezeu, omul fiind fiinţa căreia i s-a poruncit să devină dumnezeu, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare.

Noi mergând pe această cale putem avea nădejde şi la îndumnezeire, adică la coborârea lui Dumnezeu în existenţa noastră umană. Numai că pentru aceasta trebuie să avem dorinţa şi să fim sinceri. Şi în sfânta noastră Biserică este şi rânduiala să facem pocăinţă şi în toată vremea dar să facem pocăinţă şi ca act de pocăinţă şi mai ales la Sfânta Spovedanie, unde trebuie neapărat să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, să ne recunoaştem starea noastră de păcătoşenie şi atunci să cerem de la Dumnezeu darul ca să ni se ierte păcatele şi putere ca să stăm împotriva păcatelor.

Dar să nu aşteptăm să facă Dumnezeu ceea ce trebuie să facem noi. Să ne facem şi noi partea noastră în îmbunătăţirea vieţii noastre. Aici e mântuirea. Noi spunem în Crez că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om “pentru noi şi pentru a noastră mântuire” şi Îl ştim pe Domnul Hristos Mântuitor al nostru şi simţim că este Mântuitorul nostru, dar ştim că Domnul Hristos ne cere şi o angajare personală pentru mântuirea noastră, mântuirea fiind un act teandric, adică un act în care se întâlneşte şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului. Să nu aşteptăm să facă Dumnezeu decât ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu, iar noi să ne împlinim partea noastră în mântuirea noastră.

Stimaţi ascultători, în Sfânta Evanghelie sunt prezentaţi mai mulţi oameni plăcuţi lui Dumnezeu, oameni care au primit iertarea păcatelor, între care şi femeia păcătoasă, căreia Domnul Hristos i-a spus: “Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că mult a iubit”, iar ei adresându-i-se a zis: “Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luca 7, 47. 50). O alcătuire de la sfintele slujbe zice aşa: “Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit; şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie: viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”.

Cred că acestea fiind spuse, acum ştim fiecare că ţinta vieţii creştine este împărăţia cerurilor, este viaţa de veci, este desăvârşirea şi îndumnezeirea, este preamărirea lui Dumnezeu. Dar că la aceasta nu se poate ajunge decât prin curăţirea inimii, care pe de o parte înseamnă limpezirea minţii şi limpezirea inimii prin strădania de a înlătura gândurile cele rele, de a ocoli pricinile gândurilor celor rele şi de a ne întări în gânduri bune, folosindu-ne de tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu la îndemână, folosindu-ne de Sfânta Spovedanie, folosindu-ne de Sfânta Împărtăşanie ca mijloace de îmbunătăţire sufletească.

Sfârşesc aceste consideraţii aducând înainte două alcătuiri în poezie, una în legătură cu spovedania şi cealaltă în legătură cu punctul de pornire pentru îmbunătăţirea vieţii sufleteşti. Poeziile au fost scrise de Zorica Laţcu. Spovedanie:

Doamne, dintr-a inimii prisacă
Dorurile roi spre Tine pleacă.
Lungă-i calea foarte, pân? la Tine…
Cum s-o afle bietele de-albine?
Fac popas în ierburi înflorite,
Spornic sug dulceaţa din ispite
Şi din floare ca să bea de-ncearcă,
Aripa de pulbere şi-o-ncarcă.
Din măceş, din crin, din mătrăgună,
Mirul florilor în stup l-adună.
Mustul dulce luminos le-mbată.
Au uitat spre Tine drumul, Tată.
Ca mărgăritarele-n şiraguri,
Lin se-aşează faguri lângă faguri.
Doamne, într-a inimii prisacă,
Dorurile ceară or să-ţi facă
Şi din ceară ţi-oi aduce Ţie
Mâine, la vecernie, făclie.

Rugăciune:

Doamne, încă să nu-mi dai
Frumuseţile din rai,
Şi-ncă nu îmi dărui
Ale slavei bucurii,
Nu mă-ndemn încă să-Ţi cer
Fericirile din cer,
Până când prin lume duci
Tu, povara Sfintei Cruci,
Până când însângerat
Şi lovit şi înspinat
Treci pe calea cu dureri,
Fericirile cum să-Ţi cer ?
Dă-mi Stăpâne Crucea Ta
Şi mă-nvaţă a o purta
Şi din inimă cu jale
Dă-mi durerea Maicii Tale,
Şi în piept cu frângere
Dă-mi a Maicii plângere.
Dă-mi Stăpâne să-Ţi sărut
Urma paşilor în lut,
Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg,
Tălpile să Ţi le şterg,
Cu iubirea mea duioasă,
Ca femeia păcătoasă.

Arhimandrit Teofil Părăian
din ”Prescuri pentru cuminecături”

 

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!