Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Pocãințã și mãrturisire

Pocãințã și mãrturisire

Pocãințã și mãrturisire

Atât Mântuitorul Iisus Hristos, cât şi Sfântul Ioan Botezătorul şi-au început propovăduirea chemând poporul la pocăinţă. În jurul Sfântului Ioan se crease o adevărată mişcare duhovnicească: „Toţi cei din Ierusalim ieşeau şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Mc 1, 5). Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, spune că „mulţi din cei care crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor” (FA 19, 18). Plecând de la astfel de rădăcini, Sfinţii Părinţi vorbesc profund şi detaliat despre pocăinţa continuă şi deasa spovedanie.

Cei care se spovedesc, dar în fapt nu fac nici un efort ca să-şi schimbe viaţa, nu au nici un folos, pentru că Dumnezeu nu-i premiază pe cei leneşi şi vicleni. O îndreptăţită întrebare este următoarea: Ce se întâmplă cu cei care se căiesc, se îndurerează pentru căderile lor, se spovedesc, apoi cad în aceleaşi păcate? Dacă omului i s-ar cere să fie sfânt de la prima spovedanie, atunci de ce să se mai vorbească de folosul desei spovedanii şi despre continua pocăinţă?

Sunt foarte puţini cei care, printr-o voinţă mai presus de fire şi ajutor de sus, îşi supun deplin şi pentru totdeauna patimile. Ispitiţi de fariseism, cei mai mulţi luptători sunt pe punctul de a spune: „Noi, după prima pocăinţă, nu mai avem păcate”. Dar acest lucru nu corespunde cu realitatea. Despre aceasta Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Cu cât cineva depune mai multă putere ca să-şi dezrădăcineze o patimă şi să dobândească o virtute, cu atât mai mulţi vrăjmaşi se adună… Atunci, deşi nu îşi vede sporirea, cu toate acestea sporeşte destul de bine. Şi se poate ca până la moarte să trăiască această stare, adică să nu-şi vadă sporirea, ci să creadă că nu sporeşte deoarece are căderi. Dar în realitate există sporire, pentru că mereu îşi sporeşte nevoinţa şi se luptă cu tot mai mulţi diavoli. Pocăinţa este pentru nevoitor o rucodelie (o lucrare) care nu se termină niciodată” (Nevoinţă duhovnicească, 2017, p. 180). Aşadar, deasa spovedanie nu a fost lăsată pentru cei vicleni, nepăsători şi leneşi, nici pentru pretinşii sănătoşi care nu au nevoie de doctor, ci pentru cei care, deşi se află în război cu păcatul, iarăşi se văd căzuţi.

Chiar dacă omul nu dobândeşte desăvârşirea după prima sa spovedanie, chiar dacă mai este biruit de anumite neputinţe, dacă lupta lui este sinceră şi reală, dacă este scârbit de păcatul său, în cele din urmă va trebui să se arate o îmbunătăţire a vieţii sale. „Pocăinţa adevărată este ca mai întâi omul să-şi simtă greşeala sa, să-l doară, să ceară iertare de la Dumnezeu şi apoi să se spovedească. Numai în felul acesta va veni mângâierea dumnezeiască. De aceea întotdeauna recomand pocăinţă şi mărturisire. Niciodată nu recomand numai mărturisire” (Ibidem, p. 185).

Nu încape nici o îndoială, este nevoie de inimă zdrobită, de hotărâre, de rugăciune îndurerată în faţa lui Dumnezeu, fără de care pocăinţa şi mărturisirea sunt doar vorbe goale. „Mai înainte era pocăinţă sinceră. Atunci când cineva se pocăia, nu se mai întorcea înapoi. Îmi aduc aminte că m-a ajutat o femeie prin pocăinţa ei adevărată. Avea atâta zdrobire încât nici nu vorbea. Se îmbrăcase în negru – era ca o călugăriţă – şi îngrijea de o biserică unde aprindea candelele… Chiar şi numai când o vedeai te foloseai mult. Acum însă îi văd pe câte unii care, de îndată ce îşi schimbă puţin viaţa, încep să facă pe dascălii cu alţii, deşi înăuntrul lor există încă omul lor cel vechi” (Nevoinţă duhovnicească, 2017, pp. 181-182). Pentru ca cineva să se schimbe în mod real şi în afară şi înăuntru, trebuie să fie scârbit de păcatele sale şi să fie smerit. Dacă nu este scârbit de un păcat pe măsura gravităţii păcatului, se va întoarce iarăşi la el; iar dacă luptătorul nu este smerit, Dumnezeu îngăduie să fie smerit printr-o altă cădere.

Este de neapărată trebuinţă ca păcatele să fie spovedite. Sf. Nicodim Aghioritul, vorbind despre păcatele nemărturisite, spune: „Pe acelea diavolul i le aduce omului în minte în ceasul morţii şi atât de mult îl strâmtorează, încât varsă pentru ele sudoare aducătoare de moarte şi plânge, ticălosul, fără nici un folos, pentru că atunci nu mai poate să le mărturisească” (Sfătuire către cel ce se pocăieşte, p. 164).

Aşadar, pocăinţa are două dimensiuni esenţiale: una sacramentală, adeverită în Taina Spovedaniei, şi una ascetică, dovedită în lupta cu păcatul şi durerea pentru păcat. Dacă Scripturile şi experienţele Sfinţilor nu pot fi desfiinţate, nici aceste două aspecte nu pot fi eficiente decât împreună, ca două aripi cu care ne înălţăm de la iadul păcatului spre raiul curăţiei. Cunoscând darul cel mare al pocăinţei, doctorii duhovniceşti au spus într-un glas pentru toţi cei care vor să fie tămăduiţi de boala năprasnică a păcatului: pocăinţă continuă şi deasă spovedanie! Dăruieşte-mi, Doamne, pocăinţă şi inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta!

Preot Petru RONCEA

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!