„…Un susur blând şi subţire“ (I Împ. 19, 12)
Susurul blând de vânt subţire când te cuprinde-n miez de vară îţi pare o‑mbrăţişare cu o umbră, cu o umbră albă, răcoroasă, pe care o presimţeai că e a Lui. Şi-n răcoroasa-mbrăţişare cu vântul, te simţi înveşmântat numa-n ceva pe care se poate scrie poezia.
Dar nu-i nici nea şi nici hârtie, ci-i giulgiul alb de la Înviere şi Înălţare, mai alb ca orice alb din lume, ce-l suie şi-l înalţă pe Domnul apoi mai sus de al treilea cer şi dincolo de stele.
Şi-i scris pe el un cântec de durere.
Toţi stropii lacrimilor Sfintei Fecioare şi Mame, de la poarta lui Caiafa până sus pe Golgota, sunt versuri, strofe albe ale celei mai albe poezii din lume; cel mai alb cântec de durere şi iubire a fost scris cu lacrimile ei.
Iar marşul, imnul creştinismului, a fost scris cu sânge şi-n cadenţa bătăilor de inimă, a inimii Lui. Toţi stropii sângelui vărsat versificau poemul sfânt pe cruce, adeverindu-ne în vers cât de mult ne-a iubit Dumnezeu.
„Iubirea Lui, iubirea Lui e-un cântec plin de jale,
l-a scris cu Sângele Lui Sfânt, cu lacrimile Sale.“ (T. Dorz)
Golgota-i cântec de iubire şi cântarea ei are o unică lungime de undă, care-nconjoară pământul şi cerul. Stabilind contactul – prin credinţă – la priza inimii, auzi cântarea ei duioasă.
Au cântat-o fraţii noştri în catacombe. S-a cântat în arenele lui Nero şi pe stâlpii cu smoală, a răsunat duios dintre obezi şi butuci.
În actele martirice e cântec şi fiecare filă din dosarul cu procesul fraţilor mei de atunci şi din totdeauna e cântec, e lacrimă şi poezie.
Părintele Iosif a descoperit unda sfântă şi de atunci poezia şi cântarea de la Oaste, storcând lacrimi, mângâie durerea. Purifică, înalţă şi sfinţeşte.
Face oamenii mai buni.
De aceea cântăm şi îndemnăm şi pe alţii să cânte.
Şi frunza, şi canarul cânta în pădurea de la Geoagiu.
Cântă vântu-n susur blând şi subţire.
Cântă-n nopţile senine roiuri de aştri şi de sori.
Şi floarea din cununiţa miresei cântă un cântec de iubire.
Şi floarea de pe sicriul mamei cântă un cântec de durere.
Cântă mama legănându-şi odorul.
Şi toate cântă: şi fulgul de zăpadă, şi stropul de ploaie, şi firul de busuioc de lângă iconiţa cu Domnul meu bătut în cuie.
Şi rândunelele acestea-s cântec.
Despre poezia şi cântarea de la Oaste nu se poate vorbi sau scrie numa-n poezie şi în cântec.
De aceea, la acest capitol parcă se simte nevoia unui cuvânt în plus, acum la începutul lui. Poezia şi cântarea au un izvor comun şi, dirijate sau mai bine zis menţinute pe albia lor originală, ele fac roditoare câmpiile pe unde trec străbătându-le.
Poeziile şi cântările Oastei, născute în Biserica noastră străbună, pe pământ românesc, sunt steaguri albe înălţate biruitor pe redute ca poezia şi cântarea îngerilor din Noaptea Naşterii. Ele au misiunea să umple golul de peste două milenii, în acest prag de cataclism, ca Iona din Scripturi: „Încă patruzeci de zile…“
Sentinţa pronunţată se poate anula numai prin actul pocăinţei universale, de la tron până la grajd, de la rege până la vită.
Spre acest act îndeamnă cântarea de la Oaste.
din „PROFETULVREMILOR NOASTRE,” vol. III
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000
