Mărturii Meditaţii Sfinţi Părinţi

Pomul cunoștinței

Cât priveşte pomul cunoştinţei, era bun şi pomul şi era bun şi rodul lui. Că nu-i aşa, precum socot unii, că pomul acesta cuprindea în el moartea; nu cuprindea moartea, ci neascultarea. În rodul lui nu era altceva decât cunoştinţă. Iar cunoştinţa este bună, dacă este folosită cum trebuie. În ce priveşte vârsta, Adam era încă copil; de aceea Adam nu putea cuprinde după vrednicie cunoştinţa. Că şi acum, când se naşte un copil, nu poate mânca pâine, ci este hrănit mai întâi cu lapte; apoi, cu creşterea vârstei, ajunge şi la mâncare tare. Aşa s-a întâmplat şi cu Adam. Deci nu din invidie, cum gândesc unii, i-a poruncit Dumnezeu lui Adam să nu mănânce din pomul cunoştinţei. Mai mult: Dumnezeu voia să-l încerce dacă este ascultător poruncii Lui. Totodată, Dumnezeu voia ca Adam să rămână mai multă vreme copil: curat şi nevinovat. Că lucru cuvios este, ca, în nevinovăţie şi nerăutate, să se supună copiii, părinţilor, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor. Iar dacă trebuie să se supună copiii părinţilor, apoi cu cât mai mult, lui Dumnezeu şi Tatălui Universului! Mai mult: este chiar urât ca micii copii să gândească mai presus de vârsta lor. Că, după cum creşti în chip treptat în vârstă, tot aşa şi în gândire. De altfel, când legea porunceşte să te abţii de la ceva, şi nu asculţi, nu înseamnă că legea aduce pedeapsă, ci neascultarea şi nesupunerea. Un tată porunceşte uneori copilului său să se abţină de la ceva; dacă nu ascultă de porunca părintească, este bătut şi pedepsit pentru neascultare. Nu e vorba de lovituri, ci de neascultare; neascultarea aduce lovituri neascultătorului. Tot aşa şi cu cel dintâi zidit; neascultarea i-a adus izgonirea din rai; pomul cunoştinţei nu conţinea în el ceva rău; dar, din pricina neascultării, omul a adus asupra lui osteneală, durere, întristare şi, la sfârşit, a fost doborât de moarte.

Dumnezeu a făcut prin asta o mare binefacere omului, ca să nu rămână pe vecie în păcat, ci, în oarecare chip, ca printr-un exil, l-a izgonit din rai, pentru ca omul, datorită acestei pedepse – lepădând întrun timp anumit păcatul şi ajungând bun prin învăţătură – să fie mai târziu rechemat. De aceea este scris, în chip tainic, în Scriptură că după ce a fost făcut omul în lumea aceasta a fost pus de două ori în rai: prima dată s-a împlinit când a fost pus acolo; a doua oară se va împlini după înviere şi judecată. Întocmai ca un vas, dacă, după ce a fost făcut, are vreun defect, vasul acela se retopeşte sau se face din nou ca să ajungă nou şi întreg, tot aşa se întâmplă şi cu omul prin moarte; aşa zicând, omul a fost sfărâmat, ca să fie găsit întreg la înviere, adică fără pată, drept şi nemuritor.

Când Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a spus: „Unde eşti, Adame?“, n-a făcut aceasta pentru că nu ştia, ci pentru că, fiind îndelung răbdător, i-a dat prilej de pocăinţă şi de mărturisire.

Dar îmi vei spune:

– A fost făcut omul, prin fire, muritor?

– Nu! – Atunci, nemuritor?

– Nici asta n-o spun!

Dar mă vei întreba:

– Nu era nimic din acestea?

– Nici asta n-o spun. Prin fire, omul n-a fost făcut nici muritor, nici nemuritor. Dacă l-ar fi făcut dintru început nemuritor, l-ar fi făcut Dumnezeu; şi iarăşi, dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut că Dumnezeu este pricina morţii lui. Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci, după cum am spus mai înainte, capabil şi de una şi de alta. Dacă omul înclina spre nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească de la Dumnezeu ca plată nemurirea şi avea să ajungă Dumnezeu; şi, iarăşi, dacă se îndrepta spre faptele morţii, neascultând de Dumnezeu, el însuşi avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a făcut pe om liber, cu voinţa liberă. Aşadar, ceea ce omul nu şi-a agonisit sieşi din pricina nepurtării de grijă şi neascultării, aceea îi dăruieşte Dumnezeu acum, prin milostivirea şi iubirea Sa de oameni, dacă omul ascultă de El. După cum omul prin neascultarea lui şi-a tras asupra lui moartea, tot aşa cel ce voieşte să asculte de voinţa lui Dumnezeu îşi poate agonisi viaţă veşnică. Dumnezeu a dat lege şi porunci sfinte care pot mântui pe om, dacă le împlineşte şi, având parte de înviere, să moştenească nestricăciunea.

Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, în Apologeţi de limbă greacă, Editura Instit. Biblic, Bucureşti, 1980, pag. 313-315

Lasă un răspuns