În tinereţea mea, când am aflat prima dată de stilou, îl credeam o comoară. Mă întrebam: cum să nu porţi călimară cu cerneală la tine şi totuşi să scri cu cerneală? Auzisem mereu vorbindu-se de un astfel de mijloc de scris, îndată mi-a venit dorul să-mi cumpăr şi eu un astfel de stilou, să pot să scriu oriunde şi oricând ti ce auzeam, tot ce primeam: poezii, cântări…Şi aşa cum v-am povestit, scriam pe careţele. Dar nu numai atât. Având acum cunoştinţă cu o mulţime de fraţi, căutam să le scriu şi să primesc de la ei o mulţime de scrisori, din care, prin dragostea lor, te hrăneai ca dintr-o merinde aleasă. De aceea, după ce am trecut Nistru şi având legătură cu nemţii, prima dată am căutat să-mi procur de la ei stilouri de scris. Şi în timpul cât nu eram în gardă, scriam întruna acasă la soţie, la părinţi şi la fraţi. Cea mai plăcută ocupaţie îmi era să scriu, de aceeam când ruşii ocupaseră Basarabia şi Bucovina şi trecuseră în Moldova până la Paşcani, eu fiind la Râmnicu Sărat la nişte depozite, aflând adresele fraţilor din ziare, scriam în fiecare zi şi primeam câte patru-cinci scrisori pe zi, din care mă hrăneam zilnic.
După ce au trecut anii de vifor şi surghiun, după cum v-am mai povestit, m-am întors acasă şi, dând peste poeziile şi scrierile fratelui traian, atât de mult am fost fermecat de ele, încât le căutam oriunde şi le copiam zi şi noapte. Aş fi vrut să nu-mi lipsească nici una, căci de unde să fi ştiut eu că el are zeci de mii de poezii şi peste 60 de titluri de carţi?…
Totuşi, nejudecând, făceam şi eu cum făcea copilaşul de pe maulul mării, care, făcând o gropiţă, căra cu un hârb apă din mare şi turna în gropiţă. Şi văzându-l un trecător, l-a întrebat: „Ce faci tu aici, copile?” „Vreau să car toată apa din mare, s-o torn în gropiţa mea.” Era ceva de râs, dar ceva care se repetă încă, cu mulţi, până la marea înnoire.
Constantin Pânzariu, din vol. „Mărturia vieţii mele”
Editura „Agnos” – Sibiu, 2004
