Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PREDICĂ LA DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

PREDICĂ LA DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

PREDICĂ LA DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

Se apropie Postul Mare, timpul când fiecare dreptmăritor creştin este chemat de Biserică să îngrijească, mai mult de sufletul său, de sănătatea acestui luminător al trupului.

            Pregătirea deosebită pentru post începe astăzi, în duminica vameşului şi a fariseului, şi continuă în cele trei duminici următoare.

            Începând de astăzi, în fiecare biserică, se cântă: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie Dătătorule de viaţă”, în Evangheliile care se citesc în aceste patru duminici se dau îndemnuri şi învăţături în legătură cu Marele Post.

             De pildă, astăzi, ni se dau învăţături despre păcatul mândriei şi despre virtutea smereniei, în duminica următoare, a fiului risipitor, despre bunătatea lui Dumnezeu şi iertarea celor ce păcătuiesc şi se pocăiesc; urmează apoi duminica judecăţii viitoare, în care ni se aminteşte despre judecata viitoare şi despre răsplătirea veşnică a faptelor noastre bune şi despre pedepsirea celor rele, şi, în sfârşit, în duminica a patra, se face amintire despre căderea strămoşilor noştri în păcat şi despre gravele urmări ale neascultării.

            Pornind de la evanghelia zilei, voi vorbi despre „păcatul mândriei şi virtutea smereniei”.

            Mântuitorul pune în lumină mândria şi smerenia prin cele două personaje din evanghelia de astăzi: un fariseu şi un vameş.

            Cine erau fariseii? Ei făceau parte dintr-o sectă politico-religioasă a poporului evreu. Din punct de vedere politic, ei cultivau un exagerat naţionalism întreţinând ura faţă de poporul roman, stăpânitorul evreilor din acea vreme, şi dispreţul faţă de celelalte popoare. Din punct de vedere religios, fariseii erau păzitori rigorişti ai legii religioase şi a ceremoniilor liturgice tradiţionale. În toată purtarea lor, însă, erau lipsiţi de sinceritate şi bună credinţă, ei erau stăpâniţi de prefăcătorie, urmărind anumite interese materiale şi căutând a dobândi cinstea şi lauda celor din jurul lor.

            Vameşii făceau parte din categoria celor ce încasau dări pentru stăpânirea romană. Sumele ce se încasau erau întotdeauna mai mari decât obligaţiile contribuabililor şi, de aceea, ce întrecea era beneficiul acestor încasatori numiţi vameşi. Din această cauză şi din ură faţă de romani, aceşti vameşi erau dispreţuiţi şi urâţi de toată lumea şi mai ales de farisei, care-i considerau ca pe cei mai nevrednici şi păcătoşi oameni.

            Un fariseu, deci, mândru, lăudăros şi prefăcut, şi un vameş întinat de păcate s-au dus la templu să se roage. Fariseul, păşind înainte, cu ochii privind fălos la cer, cu gesturi largi şi vorbe răsunătoare, zicea: „Mulţumescu-Ţi, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig”. El desconsidera pe toţi ceilalţi oameni, pe care-i declara păcătoşi, şi îndeosebi pe vameşul care venise şi el să se roage. Despre sine avea atâta preţuire, încât după ce a dobândit de la semenii toate laudele, se recomandă acum şi înaintea lui Dumnezeu, ca superior tuturor.

            Vameşul, conştient de nevrednicia sa, necutezând să-şi ridice ochii la cer, şi bătându-şi pieptul plin de păcate, dar doritor de îndreptare, zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul”.

            Şi încheie Mântuitorul: „Că mai îndreptat s-a întors vameşul la casa sa decât fariseul. Căci tot cel ce se înalţă pe sine, se va smeri, şi tot cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa”.

            Fariseul îşi închipuia că a ajuns la cea din urmă treaptă a înălţării, în realitate însă ajunsese pe cea din urmă treaptă a coborârii şi aceasta din cauza păcatului mândriei.

            Mândrul sau orgoliosul este un om plin de sine. El are o părere exagerată despre valoarea sa şi o încredere nelimitată în propriile sale puteri. El se consideră înzestrat cu toate calităţile şi toate talentele. Din toată figura celui mândru se revarsă o supremă mulţumire, o încredere absolută. Cu fruntea măreaţă, pare că vrea să atingă cerul; privirea impunătoare cere respect; iar buzele lui exprimă dispreţ pentru toţi. Gesturile lui largi, afectate, descopăr pe omul mulţumit de sine, având chiar o adevărată admiraţie pentru propria lui superioritate. Dacă într-o societate ia cuvântul, toţi trebuie să tacă. Dacă vrei să-i răspunzi, te întrerupe şi continuă. În sfârşit, dacă îţi spui şi tu părerea, el nu te ascultă şi stă gata să-şi pună în lumină inteligenţa şi elocvenţa. Aceeaşi atitudine îngâmfată în toate ocaziile şi situaţiile. Priveşte cu dispreţ pe cei din jurul său ca pe nişte fiinţe inferioare şi caută cu orice preţ să-i umilească. El singur este totul, nu poate suferi superioritatea altora. Se angajează de multe ori în acţiuni dezastroase – amintiţi-vă de marii dictatori –, şi i se pare că s-ar micşora dacă ar asculta sfaturile altora. Pentru aceea se izolează, este un element de discordie şi o piedică în calea progresului. El devine o şcoală de degradare, cultivând minciuna şi linguşirea. Cea mai mare plăcere o are când este lăudat şi ridicat în slavă. Vanitatea îi este nesăţioasă, laudele îi sunt necesare ca şi aerul pentru plămâni. Linguşitorii îşi fac apariţia şi roiesc în jurul lui ca muştele în jurul cadavrului. O vorbă goală este decretată de aceştia drept o cugetare de geniu; o pagină banală este declarată o operă de artă; o cuvântare plictisitoare, drept un discurs celebru;  o întâmpinare ridicolă, drept un act de eroism.

            Dar mândria merge şi mai departe, până la suprema aroganţă, aceea a cultului său personal, a îndumnezeirii sale.

            Înălţarea mândrilor se termină însă cu coborârea… La aceasta se referă şi înţeleptul Solomon, când spune: „Mândria merge înaintea pieirii şi trufia înaintea căderii” (Prov. 16, 18).

            Dumnezeu zidind pe om i-a pus în suflet bunătatea; vrăjmaşul însă i-a strecurat mândria. Căderea primilor oameni este pricinuită de această mândrie diabolică. De aceea Dumnezeu „urăşte mândria” (Prov. 6, 16) şi stă împotriva celor mândri.

            Pe cât de dăunătoare şi nesănătoasă este mândria, pe atât de binefăcătoare este smerenia sau modestia.

            Smerenia ne îndreaptă spre noi înşine acolo unde se găsesc toate calităţile şi defectele sufletului nostru şi unde este izvorul tuturor gândurilor şi hotărârilor noastre. Cercetându-ne, vedem adevărata realitate a fiinţei noastre; vedem cât suntem de mărginiţi în puterile noastre şi câte lipsuri şi defecte avem; constatăm cât de mic este bine pe care l-am făcut faţă de binele pe care nu l-am făcut sau răul săvârşit. Creştinul smerit cunoscând această realitate nu se descurajează, ci sprijinindu-se pe ajutorul lui Dumnezeu, în care crede sincer, şi cu puterile pe care le-a primit, se sileşte să-şi corecteze firea şi să-şi îndrepte mersul vieţii sale, după poruncile lui Dumnezeu. El caută să se ridice prin pocăinţă, înfrânare, facere de bine, punând frâu pornirilor celor rele, lepădând, necurăţia şi păcatul. Smerenia ne învaţă să folosim sfaturile şi pildele bune, ori de câte unde ar veni. Căci cuminţenia şi înţelepciunea se găsesc tot aşa de curate în viaţa unui om simplu ca şi în viaţa unui om luminat. Apa curată şi bună de băut  se găseşte tot aşa de limpede în izvoraşul de sub poalele unui munte ca şi într-o fântână curată şi frumos construită într-un mare oraş. Pe omul smerit nici o ocupaţie nu-l dezonorează, căci el se consideră ca un slujitor al fraţilor săi, şi a binelui obştesc, după pilda Mântuitorului, care afirmă că „n-a venit ca să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea viaţa pentru mulţi”. Cel smerit nu se va referi nici la frumuseţe, nici la avere, nici la alte bunuri ale vieţii pământeşti, trecătoare, căci la urmă nu rămâne nimic din toate acestea. Smerenia nu caută la aplauzele măgulitoare şi laudele deşarte. Ea ne deschide ochii şi ne arată drumul sănătos pe care trebuie să mergem.

            Smerenia aminteşte omului că este zidit de Dumnezeu, de aceea cel smerit este conştient că puterile pe care le are sunt daruri de la Dumnezeu, pe care trebuie să le cultive, să le pună în valoare, spre a fi de folos semenilor săi. Cel smerit nu se poate mândri cu talentul său, căci l-a primit de la Dumnezeu. Cu cât înaintează pe calea desăvârşirii şi a sfinţeniei, cu atât omul smerit îşi dă mai bine seama că a înfăptuit aşa de puţin. El este ca pomul care cu cât are mai multe roade, cu atât îşi pleacă ramurile mai spre pământ.

            Iată că, smerenia, această nobilă virtute creştină, îl înalţă pe om şi-i dă o deosebită valoare morală, cum însuşi Iisus Mântuitorul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

            Smerenia este însuşirea de căpetenie a Domnului Iisus Hristos. El se naşte în sărăcie, trăieşte în umilinţă, şi-şi încheie viaţa prin supremul act de umilinţă, moartea pe cruce. El a putut să spună  despre sine: „Priviţi la mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Iisus s-a smerit, pentru a ne arăta nouă calea cea mai dreaptă a vieţii noastre sufleteşti. Asemenea Lui, maica Sa, Sfânta Fecioară Maria, ne dă un minunat exemplu de smerenie. Când i s-a vestit că va naşte pe Mântuitorul, Maica Domnului, covârşită de smerenie, a exclamat: „Iată roaba Domnului”.

            Să nu confundăm virtutea smereniei cu umilinţa slugarnică, care este o micşorare a demnităţii omeneşti.

            Smerenia caracterizează pe toţi oamenii de geniu, creatori în arte, ştiinţă şi în filozofie, pe oamenii de caracter. Socrate, filosoful lumii vechi, a spus: „Ştiu atât, că nu ştiu nimic”. Iar genialul nostru Enescu mărturisea: „În faţa unei opere de artă să te pleci cu dragoste şi smerenie”.

            Modestia nu micşorează, ci, din contra, înalţă, după cum umbrele în pictură dau relief şi forţă figurii pictate.

            Modestia şi bunăvoinţa sunt virtuţi de o mare utilitate socială, căci prin ele oamenii se apropie unii de alţii, se înfrăţesc şi se înţeleg mai uşor; ele sunt punţi de legătură spre omenie şi pace.

            Pe farisei, stăpâniţi şi întunecaţi de păcatul mândriei, Mântuitorul îi mustră cu asprime, numindu-i morminte văruite, pui de năpârci, şerpi, şi le aminteşte că-i aşteaptă pedeapsa lui Dumnezeu.

            Înţeleptul Solomon spune: „Mândrilor le stă Dumnezeu împotrivă” şi „smereşte privirile trufaşe”. Pe cei smeriţi Mântuitorul îi îmbrăţişează ca pe nişte prieteni, pentru că au urmat pilda vieţii Sale. Acelaşi înţelept, Solomon, spune: „Celor smeriţi Dumnezeu le dă har”.

            Înaintea ochilor minţii noastre sunt două căi: a mândriei şi a smereniei. Să urmăm calea smereniei! Să păşim călăuziţi de virtutea smereniei către altarul Domnului şi îngenunchind să ne rugăm: „Doamne, şi Stăpânul vieţii mele, milostiv fii mie, păcătosul, şi-mi dăruieşte mie, slujii Tale, duhul dragostei şi al smereniei”. Şi aşa ne vom întoarce mai îndreptaţi la casele noastre, „căci cel ce se înalţă pe sine, va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine, va fi înălţat”.

(Predică a Pr. Prof. C-tin Todicescu, publicată în

Revista MMS, nr. 1-2, ianuarie – februarie 1969)

Arhivă articole pe acest subiect

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!