Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Hristos S-a înălţat! Iată că ne-a îngăduit Dumnezeu, din Vinerea în care erau tulburate cele mai de jos al pământului şi ne şopteau morţii că a intrat Hristos să zdrobească lanţul cu care am fost legaţi, ne-a îngăduit să vedem sfânta zi a Învierii şi să ne bucurăm toţi, plângând şi strigând unul către celălalt că: „Hristos a înviat din morţi / Cu moartea pe moarte călcând / şi celor din mormânturi / Viaţă dăruindu-le.”

A urmat apoi lecţia pe care Dumnezeu a rânduit, prin Biserică, s-o primim fiecare dintre noi, pentru că nu ne-a lăsat Dumnezeu fără cuvântul Lui şi fără dragostea Lui nici în trecerea celor patruzeci de zile, de la sfânta zi a Învierii până, iată, în Joia aceasta minunată a Înălţării Domnului. Ne-a dăruit, mai întâi, pilda de credinţă a lui Toma, mai apoi bucuria în întâmpinarea Domnului a femeilor mironosiţe; ne-a învăţat mai apoi, deodată cu slăbănogul, că avem om care să ne arunce în scăldătoarea Vitezda, care este Biserica, scăldătoarea cea cu şapte pridvoare ale Sfintelor Taine, care ne este dată fiecăruia dintre noi spre a ne întări credinţa în Dumnezeu. Am fost mai apoi în Samaria, să învăţăm din puţul gândirii lui Dumnezeu că nu mai este nouă a ne închina oriunde şi oricum, ci numai în Duh şi în Adevăr; iar mai apoi, iată, în Duminica ce abia a trecut, Dumnezeu ne-a învăţat că trebuie să ne spălăm în apa cea sfântă a Botezului, pentru ca tot ceea ce înseamnă zgura păcatelor să piară de pe ochii noştri, să vedem Lumina lumii, Lumina cea adevărată care este Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

N-am fi avut cuvinte să rostim astăzi despre ÎnălţareaDomnului şi, dacă laolaltă ne-am pune toţi să creem câte un acatist fiecare în parte, tot n‑am da slavă, cum se cuvine, acestei minuni care împlineşte în ea toate proorocirile Vechiului Testament cu privire la Mesia, la Cel ce avea să vină pentru mântuirea lumii. Acum suntem siguri că Iisus Hristos este Dumnezeu. Şi mai cu seamă suntem siguri încă o dată, pentru că, după Învierea Lui, iată-L, cerurile s-au deschis şi apostolii L-au văzut înălţându-Se, binecuvântând cu amândouă mâinile şi aşezându-Se de-a dreapta Tatălui în veşnicie.

Spuneau profeţii Vechiului Testament, mai cu seamă Zaharia, că lucrul acesta se va întâmpla şi toţi îi râdeau în nas. Spunea Isaia că se va întâmpla acest lucru şi nimeni nu l-a crezut. Spunea în înţelepciunea lui Solomon că se va întâmpla, şi nimeni nu l-a crezut. A spus-o Domnul Însuşi că se va întâmpla, şi nu L-au crezut decât câţiva.

Iată! Astăzi toţi cei care n-au crezut în Domnul s-au ruşinat de El, pentru că îngerii din ceruri vesteau înălţarea Lui acolo unde îi era locul dintâi: de-a dreapta Tatălui. Numai că ce noutate aduce sărbă-toarea de astăzi?Aduce noutatea că firea noastră omenească se înalţă cu Hristos de-a dreapta Tatălui, acolo unde îi era locul de la Facere. Se reîntoarce firea omenească în Rai, de-a dreapta Tatălui. Se întoarce firea omenească la starea dintâi, aceea care nu avea nevoie de Moartea şi de Învierea lui Hristos pentru a se păstra curată, dacă ar fi păstrat porunca aceea minunată de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, spre a nu vedea moartea.

Astăzi cerurile s-au deschis, binevestindu-ne tuturor că, iată, Domnul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui. Şi noi suntem astăzi bucuroşi, iar bucuria noastră ne face împreună-părtaşi cu ucenicii Dom-nului la bucurie. Astăzi suntem ucenici ai lui Hristos şi apostoli ai Învierii şi ai Înălţării Lui, pentru că împreună am fost martorii aşezării Lui de-a dreapta Tatălui şi mai cu seamă suntem apostoli concomitent cu ei, pentru că troparul de la strană nu minte niciodată. Şi troparul ne-a spus astăzi că în bucurie ne facem şi noi ucenici ai lui Hristos.

Iată, aşadar: cerurile s-au deschis şi Fiul lui Dumnezeu a şezut de-a dreapta Tatălui. Haideţi să vedem ce I-a dăruit firea omenească lui Dumnezeu! A prefaţat minunat cântarea Utreniei că oile cele rătăcitoare i-au dăruit lui Dumnezeu numai din cele rele. Aduceţi-vă aminte de Joia Patimilor şi de Vinerea Patimilor, cu scuipăturile, cu lovirile, cu umilinţele aduse lui Dumnezeu, cu însuliţarea lui Dumne-zeu şi, mai cu seamă, cu răstignirea Lui.

Ce dăruieşte în schimb Hristos oamenilor? Iată: primul şi ultimul gest al lui Dumnezeu către oameni a fost binecuvântarea. Se înalţă Hristos însuliţat în coastă, dar mâinile Lui binecuvântează; Se înalţă Hristos de-a dreapta Tatălui, dar este esenţial că de acolo, din coasta Lui împunsă, va curge până la sfârşitul veacurilor Sângele cel de viaţă dătător al Sfintei Liturghii, al Sfintei Împărtăşiri cu Sângele şi Trupul Său. Se înalţă Hristos de-a dreapta Tatălui, arătând că locul firii umane acesta este: înălţată în binecuvântare de-a dreapta Tatălui.

Minunat lucru a rânduit Biserica Ortodoxă Ro-mână mai cu seamă, pomenind Eroii Neamului românesc în această Joie a Înălţării Domnului. De ce au pomenit-o şi de ce au pus-o Părinţii Bisericii Ortodoxe Române, mai cu seamă, această sărbă-toare a eroilor în această Joie a Înălţării? Haideţi să luăm seama împreună!

Îndată după Pogorârea Sfântului Duh, ţineţi minte că s-a constituit nucleul acela al Bisericii, din care s-au ales şi câţiva oameni care serveau la mese, dar care aveau şi darul predicării. Unul dintre ei era Arhidiaconul Ştefan, acela despre care ştiţi toţi că este primul martir în numele lui Iisus Hristos, pentru că este şi el, asemenea lui Hristos, scos afară din cetate şi, pentru că-L vesteşte pe Hristos, este ucis cu pietre. Şi spune Ştefan două lucruri grele. Asemeni lui Hristos pe Cruce: „Doamne, spune, nu le socoti, iartă-le lor aceasta, că nu ştiu ce fac”; dar mai spune ceva: „Văd cerurile deschizându-se şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui”, semn că Hristos era acolo.

Vedeţi frăţiile voastre, este mare diferenţa între Hristos care şade şi Hristos care stă; Hristos care şade pe scaunul împărătesc al Judecăţii, este Hristos Judecătorul. Hristos care stă şi Acela pe care-L vedem în marea majoritate a icoanelor; deci numai partea aceasta de la brâu în sus, El stă în picioare în icoana aceea. Hristos care stă este Hristos primitor, Cel care-Şi primeşte prietenii, oaspeţii la Cina cea Cerească.

Ori Sfântul Ştefan, murind pentru Hristos, moa-re pentru El şi pentru nici o altă ideologie decât pentru Învierea lui Hristos. Şi Hristos îl primeşte în Împărăţia cerurilor. Şi Hristos ştie să-Şi primească prietenii la Masa cea din Împărăţia lui Dumnezeu, la Cina cea veşnic de taină a Împărăţiei lui Dum-nezeu.

Acesta este sensul pentru care astăzi ne pomenim martirii. Hristos, pe eroii noştri îi primeşte în poziţie de drepţi. Dumnezeu îi primeşte în picioare ca jertfă a prieteniei lor pentru El. Fără îndoială că eroilor români, nu pentru că am vrea noi neapărat să le punem ceva în plus, Dumnezeu le-a dăruit un har deosebit.

Ţineţi minte că una dintre cântările ce se cântă la Înviere este şi aceasta: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?” Cât de mare trebuie să fie Dumnezeul românilor, dacă, în ciuda tuturor valurilor imense care s-au abătut peste noi şi peste Biserica noastră, am rezistat datorită tocmai acestor mici în împărăţia oamenilor, mari în Împărăţia lui Dumnezeu, pe care, iată, Dumnezeu i-a învrednicit să vadă cerurile deschizându-se şi pe Fiul lui Dumnezeu şezând de-a dreapta Tatălui! Nimic din ceea ce suntem noi astăzi n-am fi fost dacă în picioarele Sfintelor Mese n-am fi avut moaşte, ale sfinţilor, ale martirilor şi ale eroilor neamului nostru.

Sunt unii care acum încep să facă pete pe piele când ne aud vorbind de neamul romanesc, de Biserica Ortodoxă şi de mântuirea sufletelor. Îi deranjează pentru că sunt singurele adevăruri care nu vor pieri niciodată. Pentru ca înaintea lui Dumnezeu ne vom prezenta din Biserica Ortodoxă, ca oameni, membri ai neamului românesc şi sperând, nădăjduind în mântuirea noastră.

Iubiţilor, nu este lucru puţin că, în istoria sa, România s-a învecinat întotdeauna cu duşmani rapaci, care întotdeauna au vrut câte ceva în plus de la noi; le dăduse şi lor Dumnezeu pământ, ei au vrut mai mult; le-a dat Dumnezeu oameni, ne-au vrut robi; le-adat Dumnezeu o limbă, au vrut să o înrobească pe a noastră şi să ne facă pe noi a vorbi limba lor; le-a dat Dumnezeu o Biserică, n-au ştiut să şi-o păstreze curată, ci au făcut politică din ea şi au încercat întotdeauna să supună în numele politicii lor, ascunzându-L pe Hristos în floarea mizeriei lor, tot timpul murdărindu-L cu ideile lor şi încercând de fiecare dată să acapareze în numele Lui. Dar Dumnezeu S-a vădit a fi mare pentru neamul românesc, pentru că, iată-ne astăzi, în mijloc de Transilvanie, vorbind româneşte, într-o Biserică Ortodoxă. Nu se putea monument mai minunat pentru eroii neamului român decât o biserică în construcţie, o biserică ce se ridică! [1]

Nimic n-am fi fost astăzi dacă oasele strămoşilor noştri n-ar fi lutul din care se fac cărămizile bisericii noastre. Nimic n-am fi fost astăzi dacă n-ar fi ştiut să moară în numele lui Hristos cei pe care Hristos i‑a ales să trăiască în această zonă ce se cheamă minunat: România, şi care are binecuvântarea lui Dumnezeu de la începuturile sale ca ţară şi ca popor. Pentru că noi nu suntem dintre neamurile acelea care au ridicat praful Europei în copitele cailor, purtându-ne borna de hotar legată de şaua calului, ci borna noastră a fost Crucea. Şi Hristos niciodată nu ne-a părăsit, nici ca neam, nici ca Biserică.

Spun unii că ne-am învecinat cu ungurii, alţii spun că ne-am învecinat cu bulgarii, alţii spun că ne-am învecinat cu ruşii, sau cu ucrainenii sau cu mai ştiu eu care. Mint toţi. Poporul românesc nu s-a învecinat decât cu o singură Împărăţie, pentru că întotdeauna românul a privit în Sus. Nădejdea lui a fost numai la Dumnezeu. Singura noastră graniţă a fost cu Hristos, cu Împărăţia lui Dumnezeu. Şi, de fiecare dată, de aceea am fost tari: pentru că vecinul nostru de seamă, prietenul nostru Hristos ne-a stat alături. Aşa este de mare Joia de astăzi, pentru că este Joia înălţării neamului românesc, alături cu eroii săi, de-a dreapta Tatălui!

Ce-a rămas din eroii noştri, ce-a mai rămas din memoria lor în cugetele unor tineri cărora le sunt vânturate pe sub nas tot felul de alte idealuri? La aceasta trebuie să ne gândim noi şi aceasta este misiunea noastră astăzi! Cât ne mai rămâne din Cruce peste câţiva ani, acum când alţii ridică tot felul de alte semne ale schimbării vremurilor? Ce va rămâne din Bisericile noastre acum când, iată, mai lesne este să ridici o bodegă decât o biserică? Să dărâmi o biserică e mai uşor decât să zideşti una nouă. Ce va rămâne din sufletele noastre când Dumnezeu va veni a doua oară să ne judece vii şi morţi laolaltă? Spre aceasta trebuie să gândim! Şi de aceea rugăciunea Bisericii astăzi s-a înălţat către Dumnezeul slavei, să nu facă să piară neamul românesc.

Iată, aşadar, iubiţilor, sărbătoarea de astăzi este, dacă vreţi, sărbătoarea tuturor martirilor noştri. Şi când spun aceasta nu-i pomenesc numai pe cei pe care-i ştim noi că au căzut în haina militară pe toate câmpurile de luptă. Nu spun nici de cei care au căzut ucişi în casele lor, ci spun şi vorbesc despre toţi aceia care au murit vestindu-L pe Iisus Hristos; au murit vestind întotdeauna Împărăţia lui Dumne-zeu şi puterea Treimii peste neamul românesc.

Sunt unii care reproşează Bisericii Ortodoxe – şi nu mă feresc s-o spun – că a tăcut, că n-a făcut nimic cincizeci de ani sub comunişti. Păi, Dumnezeu să mă ierte, cine a dat mărturii neamului românesc timp de cincizeci de ani? În numele cui au murit? În numele unei profesiuni? În numele ingineriei lor sau a profesoratului lor? Nu-i adevărat. Gherla şi Aiudul au gemut de strigătele celor care-L vesteau pe Hristos. Preoţii noştri niciodată n-au încetat a vesti Joia Înălţării, Ziua Eroilor, şi nici că Hristos S-a înălţat de-a dreapta Tatălui. Evanghelia a fost tot timpul în mâna poporului. Biserica tot timpul i-a chemat pe oameni la rugăciune. Slava lui Dumnezeu tot timpul a fost invocată peste un neam oropsit şi uitat de toţi acei care acum ne dau lecţii de democraţie şi de bună purtare, într-o Europă care uită de prea multe ori că dacă n-ar fi fost Crucea ortodoxului român amărât şi pedepsit parcă de Dumnezeu, n-ar fi fost niciodată cu putinţă să existe acum splendorile locurilor pe care ei le calcă acum în picioare şi pe care se cred veşnic locuitori.

Iubiţilor, Joia cea Mare a Înălţării mai are o semnificaţie extraordinară, pentru că ne arată unde este direcţia privirii ortodoxului: Ortodoxul nu priveşte nici în stânga, nici în dreapta, nici în jos, ci totdeauna în Sus şi înainte, pentru că Domnul S‑a aşezat de-a dreapta Tatălui şi noi ştim că, o dată înălţat la ceruri, se va ruga de Tatăl acolo să ne pogoare Du-hul cel Sfânt. Şi noi astăzi suntem deja în aşteptarea pogorârii Duhului Sfânt. N-avem voie să ne depărtam de Ierusalim, n-avem voie să ieşim din Ierusalim, pentru că Domnul aici ne-a poruncit să rămânem. În Ierusalimul cel de Sus, lucrurile vor sta altfel. Bucuria aceasta a Înălţării Domnului şi a pogorârii Duhului Sfânt se va întâlni totodată cu bucuria aceasta fantastică a trăirii laolaltă cu Iisus Hristos.

Dar Joia aceasta vreau să vă fie frăţiilor voastre şi nouă, preoţilor, şi frăţiilor voastre, celorlalţi, un alt început pentru mântuirea noastră! Încă o dată şi încă o dată să punem început mântuirii noastre. Să spunem cât de binecuvântat este Dumnezeu că ne-a dăruit puterea de a vedea cerurile deschizându-se şi pe Fiul Său şezând de-a dreapta Sa. Suntem un neam bogat, pentru că înaintea lui Dumnezeu mulţi din neamul nostru au văzut cerurile deschizându-se şi pe Fiul lui Dumnezeu şezând de-a dreapta Tatălui.

În anul 1990 se punea problema realizării unui mormânt al eroului necunoscut, la Bucureşti. Şi s‑au gândit părinţii, deci cei care erau pe vremea aceea conducătorii politici, să se adreseze Patriarhiei, rugându-i pe mitropoliţii mai cu seamă să identifice mormintele eroilor români, de unde să se ia câte un os – noi am zice câte o bucată de moaşte –, ca împreună să realizeze un erou necunoscut: fără cap, fără picioare, fără mâini, o grămadă de oase, să aibă senzaţia oamenii că nu merg la un sicriu gol, ci ca la prezenţa unui om acolo. Şi povestea un vlădică de-al nostru că, după ce au strâns toate oasele, le-au spălat şi, la un moment dat, s-a rânduit să se citească rugăciunea aceasta: „Dumnezeul duhurilor” – o ştiţi şi frăţiile voastre –, care de fiecare dată se citeşte la parastas şi, în mo-mentul în care arhiereul, Preafericitul, a zis: „Că Tu eşti Învierea şi Viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, eroi ai neamului românesc, căzuţi pe toate câmpurile de luptă”, din sicriul de dinaintea lor a început să miroase a mir, fără să fi atins nimeni cu mir oasele, fără ca nimeni să fi spălat cu ceva special oasele acelea. Şi au priceput atunci taina cea mare a lui Dumnezeu: că eroii noştri, chiar dacă separat, poate că nu vor fi fost sfinţi – fiecare om este cu păcatul său, fiecare om este cu neputinţa sa, fiecare om cu căderea sa – dar, laolaltă, împreună, fac parte din Biserica cea triumfătoare a lui Dumnezeu, care a triumfat în numele Crucii. Pentru că nu pleca ostaşul român fumându-şi ţigara, la război, ci pleca mergând să se spovedească şi să se împărtăşească. Preoţii militari erau lângă ei şi tot timpul le puteau da o mână de ajutor pentru înălţarea lor sufle-tească.

Au trecut românii Tisa şi nici n-au violat femei unguroaice, nici n-au ars oraşele, lucruri pe care, în mod normal, un neam răzbunător le-ar fi făcut. Au trecut românii Prutul şi n-au călcat în picioare pe ruşii care i-au ţinut sub cizma rusească atâta amar de vreme. Au ajuns românii să fie stăpâni, la un moment dat, în ţara lor, dar n-au ucis în numele lui Iisus Hristos niciodată, ci, din contra, au eliberat în numele lui Hristos.

Să luăm aminte, aşadar, la lecţia cea mare a eroilor noştri şi să pricepem odată pentru totdeauna că dacă vom pune sufletul nostru pentru Crucea lui Hristos, pentru mântuirea noastră, pentru Evanghelia lui Hristos şi pentru Evanghelia neamului româanesc, nu se poate să nu vedem cerurile deschizându-se şi pe Fiul lui Dumnezeu şezând de‑a dreapta Tatălui.

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Aşa să ne binecu-vânteze Dumnezeu! Şi facă Domnul ca mereu, cu bucurie, să strigăm, până la sfârşitul vieţii noastre şi dincolo, că: Hristos S-a înălţat de-a dreapta Tată-lui, totdeauna, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

[1] Predica a fost rostită într-o astfel de biserică în construcţie, cu hra-mul «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», Lazaret III, Sibiu

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!