fragment din Praznicar
– Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.
Şi iarăşi zic ce am zis şi aseară, că m-am gândit mult cu ce salutare să vă întâmpin. Şi am să vă spun iarăşi „Hristos a înviat”! Pentru că, iată, Învierea Domnului ne descoperă bucuria trăirii împreună, şi astăzi, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.
Iată, numai ce s-a pogorât peste noi Duhul cel Sfânt în Ierusalimul nostru ceresc, Biserica, şi ochii noştri, care erau ţinuţi, s-au deschis. Ceea ce era ascuns inimilor şi ochilor noştri s-a făcut vădit în harul Duhului Sfânt, Dătătorul de ştiinţă, de înţelepciune şi de har al cunoaşterii. Pentru că dacă până mai ieri şedeam în Ierusalim cu Apostolii, întrebându-ne dacă Cel Ce S-a înălţat dintre noi va să mai vie, dacă ne mai îndoiam încă de spusa Sa – că dacă Se va duce la Tatăl Său, Se va duce şi la Tatăl nostru, şi că dacă Tatăl Său este Tatăl Său, este şi Tatăl nostru -, iată că prin Pogorârea Duhului Sfânt toate se luminează, toate se fac noi în mintea noastră.
M-am tot gândit de când eram student de ce sărbătoarea aceasta, a Sfintei Treimi, este pusă îndată după Pogorârea Duhului Sfânt. Şi am înţeles că numai în Duhul Sfânt poţi să pricepi măcar în parte taina Sfintei Treimi. Fără îndoială că cea mai greu de explicat vreodată – de la copilul de grădiniţă şi până la moşneagul aflat la un pas depărtare de groapă – este, dintre toate tainele Bisericii, această taină a tainelor, care este Sfânta Treime. Existau locuri în Vechiul Testament care vorbeau despre un Dumnezeu întreit în Persoane? Da! Da, şi de fiecare dată noi spre acelea trebuie să privim, considerându-le ca pe o umbră a Legii, ca pe ceva care avea să se împlinească prin spusa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru că dintru început, primul verset al Scripturii, care spune: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, foloseşte un termen, un nume – Elohim – care arată deja că în Dumnezeu sunt posibile mai multe Persoane, un plural, un fel de Dumnezei sau de Dumnezeire, arătând dintr-o dată că vorbim despre un Dumnezeu cu mai multe persoane în El. Aduceţi-vă aminte când Dumnezeu a hotărât, în sfatul cel din veci, să facă pe om „după chipul şi asemănarea Noastră” – spune Scriptura. Unii au zis că este greşeală de tipar, dar noi ştim că nu este aşa şi că Dumnezeu-Tatăl sfătuitu-S-a cu Dumnezeu-Fiul şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt ca să ne facă pe noi chip al slavei Sale, pentru a primi asemănarea. Şi astăzi cântăm în slujba înmormântării: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, Doamne, măcar deşi port ranele păcatelor”. Dar uităm că acest chip al slavei ne este dat de Dumnezeu dintru început, că Dumnezeu dintru început ne-a voit chip, chip care să meargă spre asemănarea cu El până în veşnicie.
Mai apoi, când se vorbeşte în Vechiul Testament de Dumnezeu, sunt câteva momente în care ni se descoperă că este înmulţit în Persoane. Când, de exemplu, oamenii au gândit că pot ajunge prin turnuri construite de mâini omeneşti la cer, şi au construit turnul Babel, punând cărămidă peste cărămidă pentru orgoliul lor, Dumnezeu S-a sfătuit cu Dumnezeu, spunând lui Dumnezeu: „Haidem să le amestecăm limbile, pentru că vor să se facă asemenea Nouă!” Iarăşi se vorbeşte la plural şi iarăşi se vădeşte că Dumnezeu acţionează ca unul care împiedică orgoliile omeneşti şi le arată că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu încă n-a venit. Căci totdeauna Dumnezeu a purtat de grijă ca nu cumva poporul lui Israel să treacă de la monoteism, adică de la credinţa într-un singur Dumnezeu, la politeism, adică la credinţa în mai mulţi dumnezei. Exista pericolul acesta? Fără îndoială că da!
Toate popoarele păgâne dinainte de Hristos se închinau mai multor zei. Toţi ştim de la şcoală – cei tineri mai mult, cei bătrâni mai puţin, dar au grijă să ne înveţe televizoarele noastre, câteodată chiar anapoda – istoria vechilor greci. Că mai mare peste zeii greci era Zeus, dar acesta avea de jur-împrejurul său o mulţime de zei. Jupiter era mai mare peste zeii romanilor, dar şi acela avea de jur-împrejurul său mai mulţi zei. Şi tot aşa vorbim şi despre zeii perşilor, şi despre zeii chinezilor, şi despre zeii japonezilor. Şi bine este să ştim că aceştia nu-L reprezentau pe Dumnezeu.
Dacă luăm un singur exemplu, sper că o să ne fie de ajuns. Toată mitologia aceasta păgână dinainte de Hristos Îl făcea pe Dumnezeu după chipul omului, nu pe om după chipul lui Dumnezeu. Zeus era un beţiv ordinar, îi cam plăceau femeile… Fiecare dintre zeii aceia din Olimp avea grijă să mai meargă şi printre pământence, să mai tragă şi câte o beţie. Ba era o zeiţă a frumuseţii, un zeu al războiului, o zeiţă a înţelepciunii… Dar nici unul dintre aceştia nu avea nicidecum toate calităţile celorlalţi strânse laolaltă. Ba unul dintre poeţi, care ne vorbeşte despre zeităţile grecilor, Homer, povesteşte cum se certau ca babele la uşa cortului câteodată, de dragul vreunui galben sau de dragul vreunei averi pământeşti, ei, zeii, semn că nu erau de la Dumnezeu, ci că oamenii îi gândiseră cu mintea lor şi-i aşezaseră undeva deasupra minţii lor, pentru că nu s-a văzut popor care să nu creadă în ceva deasupra puterii sale şi deasupra conştiinţei sale.
Evreilor însă li se prezenta de fiecare dată un Dumnezeu unic, pentru ca nu cumva să pice în această închinare la zei, în aducerea de jertfe neplăcute înaintea lui Dumnezeu.
De unde ştim noi că erau mai mulţi dumnezei sau de unde ştim noi că era un Dumnezeu în trei Persoane? Pentru simplul motiv că de fiecare dată când ni se vorbeşte în Vechiul Testament despre o mulţime sau de ceva mai mult de unul în acest Dumnezeu al nostru, ni se dau nişte exemple recunoscute de toţi teologii ca fiind foarte bune. Astfel, proorocul Isaia, când vede în jurul tronului ceresc zburând heruvimii şi serafimii, îi aude cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot!” Sfânt, Sfânt, Sfânt – întreit Sfânt. Noi înşine în Liturghie cântăm „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot! Plin e cerul şi pământul de mărirea Lui”, închipuindu-i, aşadar, pe îngeri înainte de venirea în trup a lui Hristos, înainte ca slava Treimii să ne cuprindă pe fiecare dintre noi. Ba altădată, într-unul dintre capitolele Facerii, 18, ni se povesteşte la un moment dat că lui Avraam, tatăl popoarelor, i s-au arătat trei Îngeri Care au binecuvântat-o pe soţia sa cea stearpă, pentru a prinde prunc în pântece. Dar în discuţia purtată între ei, deşi ar fi trebuit să folosească pluralul – de exemplu, trebuia să spună: Pentru ce aţi venit la mine, domnilor? sau Ce căutaţi dumneavoastră la mine (ăştia mulţi, trei)? – el vorbeşte de fiecare dată cu Unul singur: Doamne! Doamne, vino în casa mea! Doamne, iată, Îţi dau să mănânci. Doamne!…Toate lucrurile sunt făcute la singular.
Icoana aceasta o foloseşte în general Biserica pentru a arăta lumina cea dinainte de venirea Luminii acesteia a cunoaşterii Treimii Celei într-o singură Fiinţă. Pentru că taina aceasta este mare şi ea n-a fost descoperită oricum, nici trupului şi cărnii noastre, nici sângelui nostru, ci în primul rând sufletului nostru şi credinţei noastre. Prin Hristos Domnul, prin Învierea Sa, lumina a cuprins minţile Apostolilor şi iată că, urmaşi ai Apostolilor fiind noi, cunoaştem că ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, fără să facem din aceasta o închinare la zei păgâni sau la mai mulţi dumnezei deodată, ci la Trei într-Unul singur.
Ţineţi minte că Mântuitorul le zicea Apostolilor să plece în lume să boteze oamenii „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Sau altă dată, cum zice preotul din Uşile Împărăteşti, Sfântul Apostol Pavel pomeneşte următoarea înşiruire: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi binecuvântarea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Aţi observat că prima dată, formularea este: Tată – Fiu – Duh Sfânt; a doua oară: Fiu – Tată – Duh Sfânt. Alteori, apare: Duh – Tată – Fiu sau Duh – Fiu – Tată. Arătând unitatea Acestora în adevărata egalitate dintre Ei, Deofiinţimea egală întru Sine, cum spunea Sfântul Ioan Damaschin. De aceea, când ne închinăm Tatălui, ne închinăm şi Fiului, ne închinăm şi Duhului Sfânt. De aceea, când spunem că Hristos Se află întrupat pe pământ, spunem că Treimea împreună cu El este, iar El din sânul Treimii nicidecum nu S-a desprins, ci pe scaun, în Treime, a şezut totdeauna.
Taina cea mare este aceea a Joii Înălţării, în care trup din trupul nostru şi carne din carnea noastră, inimă din inima noastră S-a pus de-a dreapta Tatălui pentru veşnicie. Pogorât-a Duhul cel Sfânt peste Apostoli şi iată că, dintr-o dată, se ridică văl de pe ochii lor şi văd Cărui Dumnezeu minunat I-au slujit. Se vor fi temut, se vor fi cutremurat sau, asemeni nouă acum, vor fi stat în bucurie mare, pentru că li se descoperea taina cea mai înainte de taină. Soarele cel dinainte de soare le va fi luminat minţile.
Toată teologia de mai apoi şi toate ereziile care au apărut în Biserică au avut nevoie de sublinierea acestei unităţi în Treime. La primul Sinod Ecumenic, când Arie nega dumnezeirea Fiului, unul dintre Sfinţii Părinţi – unii spun că Sfântul Nicolae, alţii că Sfântul Spiridon – a ridicat o cărămidă şi I-a cerut lui Dumnezeu să arate unitatea Treimii. Cărămida s-a desfăcut în pământ, foc şi apă. Sfântul Vasile cel Mare descrie Treimea ca fiind un soare cu raze şi căldură: cercul soarelui fiind Tatăl, razele soarelui fiind Fiul, Care coboară către noi, iar căldura fiind Duhul Sfânt, Acela Care ne arată că soarele este şi pentru noi, nu numai pentru natura înconjurătoare. Sunt multe aceste asemănări cu Treimea: fierul înroşit în foc, care rămâne fier, dar este şi pară de foc, şi căldură deopotrivă. Şi el preînchipuie sau ne ajută pe noi să facem o icoană corectă a Sfintei Treimi.
Se spune că undeva, în nordul Mării Îngheţate, pe o insulă, existau trei fraţi care se rugau totdeauna lui Dumnezeu. Şi venind episcopul în vizită canonică să-i întrebe de sănătate duhovnicească, a ajuns acolo şi i-a întrebat:
– Măi fraţilor, voi cum vă rugaţi? Ştiţi Tatăl nostru?
– Nu ştim.
– Şi cum vă rugaţi voi?
– Noi trei, Voi trei, Doamne, miluieşte-ne pe noi!
– Cum adică?
– Păi, noi – trei, Voi – trei, Doamne, miluieşte-ne pe noi!…
– Măi fraţilor, nu aşa trebuie să vă rugaţi!
– Dar cum să ne rugăm?
– Uite, aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri…
Şi începe să-i înveţe Tatăl nostru. Stau cei trei fraţi aşa – nu erau proşti, dar dacă nu-i învăţase nimeni! – stau ei cuminţi aşa, ascultă o dată, ascultă de două ori, îl mai roagă o dată să zică rugăciunea, repetă după el, o învaţă foarte bine. Arhiereul îi binecuvântează şi se pregăteşte să plece.
– Ce canon de rugăciune ne mai daţi?
– Rugaţi-vă cu Tatăl nostru şi vă veţi mântui.
Şi pleacă mai marele Bisericii pe mare cu corabia. Şi dintr-o dată, în urma corabiei, călcând marea, cei trei aleargă după el:
– Prea Sfinţite, cum spuneai că se zice după Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri?
– Nu, voi rugaţi-vă aşa cum ştiţi! De vreme ce marea o călcaţi, Dumnezeu este Cel Care vă binecuvântează.
Şi cei trei s-au întors pe insula lor, zicând:
– Noi trei, Voi trei, Doamne, miluieşte-ne pe noi!…
Iată, aşadar, că taina aceasta a Treimii vine să ne bucure. Şi nu la voia întâmplării în Evanghelia de la Matei, pe care am citit-o noi astăzi, ni se vorbeşte de nenumărate ori de trei lucruri importante:
1. De harul Duhului Sfânt din Sfânta Treime venit către noi. Fiţi atenţi! La un moment dat ni se pune următoarea întrebare: Ce părerea aveţi? Dacă un om are o sută de oi şi una din ele se rătăceşte, nu le lasă el oare în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi, ducându-se, o caută pe cea rătăcită?
„Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda. Rătăcit-am ca o oaie pierdută”, cântăm noi în slujba înmormântării. Iar Sfântul Ambrozie al Milanului, când comentează acest Rătăcit-am ca o oaie pierdută, spune: „Doamne, eu sunt a o suta oaie, aceea care m-am îndepărtat. Cele nouăzeci şi nouă de oi stau la înălţimea cugetării duhovniceşti, sunt în vârful muntelui. Nu le ajunge lupul. Ele stau în iarbă bună, în gust bun al ierbii, ele au gustat din Tine. Dar eu, eu sunt între lupi, eu m-am depărtat. Pe mine caută-mă! Pe mine caută-mă, pentru că eu m-am rupt de Tine şi, rupându-mă de Tine, m-am rupt de turma Ta! Rătăcit-am ca o oaie pierdută!”
În schimb, iată vine şi celălalt verset: „Dar viu va fi sufletul meu”. Câtă vreme Îl căutăm pe Dumnezeu, viu va fi, spune Sfântul Ambrozie. Şi subliniază el: „Căci bucurie mare se face de găsirea oii celei pierdute, de întoarcerea păcătosului”. Duhul Sfânt spre aceasta ne cheamă, spre a vedea bucuria din Treime la fiecare întoarcere a fiecăruia dintre noi, la fiecare lepădare a fiecărui păcat, din fiecare clipă a vieţii noastre. Dar bucuria aceasta mare se face pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au lucrat pentru mântuirea noastră.
2. Tot Evanghelia de astăzi ne mai spune ceva, dincolo de faptul că ne explică tuturor cum să ne împăcăm cu cei care ne supără sau pe care-i supărăm. Ne spune: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri.” Spune Mântuitorul şi ştie ce spune! Dar acest lucru nu este posibil decât în Treime, pentru că „Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” Aţi auzit-o de nenumărate ori spunându-se deasupra frunţilor, deasupra minţilor, deasupra sufletelor frăţiilor voastre. Şi aţi văzut că iertarea noastră vine prin Duhul Sfânt, în Fiul, către Tatăl, în Treimea cea de o Fiinţă. Nu suntem numai ai Unuia din Treime, spune Sf. Vasile cel Mare, ci fiecare din Treime lucrează pentru noi spre mântuirea noastră.
3. Şi ne mai spune ceva Evanghelia: „Iată că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Binecuvântat cuvânt a grăit Dumnezeu, pentru că acolo unde este El există posibilitatea de a fi şi noi împreună cu El, Căruia, iată, oricât L-am preamări noi în cuvinte omeneşti, n-m putea să-I secătuim frumuseţea şi binecuvântata Lui taină.
Se şi spune la un moment dat că Fericitul Augustin se apucase să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi tot stând el aşa şi cugetând cum să înceapă, şi-a pus prima întrebare: Cine şi ce este Dumnezeu? S-a apucat el, s-a plimbat, nu-i venea nicicum nimic în minte. S-a plimbat el pe malul unei mări, acolo unde stătea. S-a plimbat în sus, s-a plimbat în jos, iarăşi în sus… Nu-i venea răspunsul ce este Dumnezeu. Şi la un moment dat zăreşte un copil pe ţărmul mării, săpând o groapă şi mai apoi cărând cu căuşul palmelor apă din mare în groapă. Şi iar căra din mare în groapă, şi iar căra din mare în groapă… La care Fericitul Augustin îl întreabă: „Fiule, dar tu ce faci aici?” „Părinte – zice – am săpat o groapă în nisip şi voi căra cu mâinile mele toată apa din mare, s-o bag în groapa mea”. La care cuvinte, Părintele a zis: „Doamne, minte de copil!… Auzi tu! Să încerci să bagi toată apa din mare în groapa de pe ţărm…”
Dar mai apoi şi-a venit în fire şi şi-a zis: „Dar oare eu nu fac acelaşi lucru, încercând să cuprind marea Ta milostivire şi marea Ta taină, infinitatea Ta, infinitatea Ta în puţinătatea minţii mele, încercând eu în cuvintele mele – pe care le numeşte de fiecare dată «gropi săpate în nisipul cunoaşterii mele» – să cuprind apa cea vie a cunoaşterii Tale?!?”
Există însă vreo posibilitate să-L cunoaştem pe Dumnezeu nemijlocit? Fără îndoială că da. Altfel ce rost am mai avea pe pământ? Noi suntem chipul slavei lui Dumnezeu şi de fiecare dată când privim către celălalt de lângă noi, în dragostea noastră şi în iubirea noastră, suntem chipul slavei lui Dumnezeu. De fiecare dată când privim către Potirul Cinei celei de Taină, aceasta sub ochii noştri se preface. Nu undeva ascuns sau undeva sub pământ. Preotul – v-am mai spus şi-mi place s-o repet – nu este un vrăjitor care invocă vrăji în jurul Potirului pentru a face din pâine Trupul şi din vin Sângele lui Hristos, ci Duhul lui Dumnezeu este Cel Care, prin preot, lucrează pentru a ne dărui aceste Daruri de nepreţuit.
Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu şi prin Sfânta Euharistie, şi prin Sfânta Spovedanie, şi prin rugăciunea noastră, şi prin cugetarea la Dumnezeu, şi prin facerea faptelor bune, şi prin îmbrăţişarea noastră, a unuia cu celălalt, în dragoste în Hristos, şi prin cântarea noastră, şi prin cuvântul nostru, şi prin Scripturi, şi prin frumuseţile din afară, şi prin toate cele, dacă le privim cu ochii lui Hristos. Şi toţi, prin Duhul Sfânt, am primit posibilitatea ca lespedea de păcate ce stătea pe ochii noştri să se dea la o parte, solzii ce stăteau pe pleoapele noastre să se dea la o parte şi să vedem Lumina cea adevărată.
Iată aşadar, iubiţilor, de ce Evanghelia de astăzi, sărbătoarea de astăzi, pusă mai mare peste sărbători – cum zicea cântarea ultimă, dar nu mai mică decât celelalte – vine să ne întregească bucuria. Şi astăzi am cântat că Hristos S-a întrupat. Şi astăzi ne-am rugat Tatălui Creator la Sfânta Liturghie să primească ale Sale dintru ale Sale. Şi astăzi, Duhul cel Sfânt a pogorât ca în ceasul al treilea asupra Apostolilor, prefăcând pâinea în Trupul lui Hristos şi vinul în Sângele Lui. Şi astăzi, Hristos este în mijlocul nostru, pentru că L-am chemat şi am gândit şi ne-am rugat în numele Lui.
Dumnezeu să ne binecuvânteze şi, dacă nu vom pricepe mare lucru din ceea ce cântăm despre El, facă Domnul să-L simţim cu adevărat în inimile noastre. Şi luând inimile noastre foc, oi rătăcite ce suntem, să ne întoarcem la turmă, la înălţimea căutării lui Dumnezeu – după cum zice Sfântul Ambrozie – şi să ne bucurăm de păşunea cea neveştejită a lui Dumnezeu, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Biserica din Lazaret, Sibiu, 1999
sursa: http://www.agnos.ro
