Iată, în continuare, cele unsprezece scrisori ale celor rămaşi statornici lângă Părintele Iosif.
11. Din scrisoarea unui preot
Din partea unui preot din Eparhia Aradului s-a primit o scrisoare din care reproducem cele ce urmează:
„Prea onorate frate în Domnul!
Ţi-am studiat şi cântărit uriaşa activitate ce a-i desfăşurat-o în serviciul unei redresări morale a vieţii noastre creştineşti. Şi, ca unul care ştiu ce este o muncă de evanghelist, trebuie să mă închin în faţa realităţii, în faţa realizărilor incontestabile. Ori, totuşi încă în anul 1936, prevedeam că te vei izbi şi frăţia ta de aşa-numita oficialitate a bisericii noastre, care nu putea să-ţi ierte emanciparea materială (tipografia) şi nici a-şi acoperi inerţia sa proprie, că a întrelăsat de a lua parte activă la tot ce frăţia ta ai realizat. Ca urmare, finalul a fost cel ce este al tuturor care preferă ascultarea mai mult a ordinelor divine decât a celor omeneşti. Că ţi-au căutat motive, ţi-au inventat abateri canonice, ca apoi să te elimine din tagma preoţească, căreia i-ai făcut onoare, cum toţi preoţii împreună nu au fost capabili să-i facă.
Tragedia frăţiei tale este exact ca aceea a Mântuitorului. El a luptat trei ani neîncetat pentru întemeierea unei Împărăţii morale, dumnezeieşti, aici pe pământ şi, când colo, la intrarea în Ierusalim, poporul strigă: „Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia părintelui nostru David“ (Marcu 11, 10). Apoi au strigat: „Răstigneşte-L!“.
Nici atunci şi nici astăzi acţiunile noastre în domeniul moral nu au avut şi nu au fost apreciate decât sub unghiul valorilor lumeşti. Numai sub realizările mai pipăibile de ordin material, de ordin omenesc.
Prin urmare, atitudinea oficialităţii bisericeşti faţă de frăţia ta nu m-a surprins nicidecum. Ba, merg şi mai departe, Bisericii oficiale, chiar dacă ea se poate împăca cu chestiunea tipografiei, proprietăţile luate de Oastea Domnului îi erau prea jenante şi prea evidenţiau slăbiciunile apostoleşti ale conducătorilor acestei Biserici; şi atunci nu era altă cale decât: sau recunoaşterea în public că Oastea Domnului era înfăptuirea lor, sau decapitarea singurului ei întemeietor, pentru a-i lua moştenirea.
Probabil frăţia ta nu ai presimţit această rezervă mintală dosită în pretenţiile faţă de tipografie. Nu ai putut presimţi din simplul motiv că ai fost întotdeauna omul de bună credinţă şi naivul totodată (să mi se ierte expresia) de a crede că Biserica organizată este animată de dorinţa unui adevărat apostolat.
Poate vrea Prea Sfinţitul să ne facă a crede că sutele de fraţi preoţi beţivi, curvari, concubini şi plini de toate răutăţile sunt în posesia darului preoţiei fiindcă Episcopul i-a sfinţit?… Dovadă că aceasta nu mai prinde, este cazul frăţiei tale, care în conştiinţa mulţimii eşti şi rămâi tot preotul apostol, oricare ar fi greşeala Sfântului Sinod.
Iar mulţi preoţi necaterisiţi, în conştiinţa credincioşilor lor nu mai au aprecierea omului cu darul Duhului Sfânt, dovadă că păstoriţii lor părăsesc Biserica şi îşi caută hrană sufletească în adunările sectarilor dacă nu au la îndemână vreo Oaste a Domnului.
Or, Oastea Domnului, încăpută pe mâna de conducere a Bisericii oficiale, nu-şi va mai da roadele, ba se va descompune de tot. Şi până acum s‑au strecurat elemente de conduită dubioasă în rândurile acestei Oşti şi, nu într-un singur loc, s-au erijat de conducători oameni care nu numai că nu au viaţa lor morală destul de ordonată, ci duc şi pe cei dornici după hrană sufletească bună la rătăcire şi compromisuri.
Avem nevoie deci de un apostolat făcut de oameni destoinici, pregătiţi nu numai a şti vorbi şi discuta, ci doveditori prin fapte şi purtare morală că sunt adevăraţi evanghelişti.
Biserica oficială nu va putea umple acest gol, din simplul motiv că nu este capabilă a-şi ordona şi disciplina propriile rânduri.
Oficialitatea bisericească nu are nevoie de nici o asociaţie religioasă, fiindcă ea însăşi este o stare de asociaţie. Are însă nevoie de un curent purificator, care să vină din rândurile ei.
Dacă este aşa, atunci Mitropolia nu urmăreşte binele moral al credincioşilor ei prin acapararea Oastei în dispunerea sa.
Şi, dacă totuşi o va face, va murdări o pagină din istoria Bisericii noastre Ortodoxe cu cel mai anti-evanghelist act, ce nu l-au făcut vreodată toate vremurile de grele încercări trecute peste noi.
Ostaşilor din localitate şi din jur, le-am recomandat să te închidă ermetic în conştiinţa lor ca pe adevăratul om al înfăptuirilor mari şi martir al conceptelor apostoleşti.
Pacea şi binecuvântarea lui Iisus să te lumineze şi călăuzească în toate hotărârile ce vei lua.
Al frăţiei tale stimător şi apreciator, 20 martie 1937,
Preot
(Din «Ecoul» nr. 5, 1937)
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000
