Era noaptea de anul nou şi oamenii în oraş făceau peste tot chefuri, beţii şi scandaluri. Cei mai înfierbântaţi erau aduşi aici pentru potolire. Domnul şef şi ai lui au avut astfel de lucru toată noaptea, iar noi, puşi chiar aici în imediata apropiere a lor, puteam auzi bine tot ce ni s-ar fi putut întâmpla şi nouă din clipă în clipă.
Eram la bunul lor plac şi ne puteam aştepta la orice, după ce trecuse toată ziua şi nimeni nu venise la noi să ne întrebe sau să ne spună ceva. Acum mai auzeam şi ce se petrece dincolo de uşă. E uşor de închipuit ce noapte a fost aceasta pentru toţi… S-a făcut cu greu ziuă şi zgomotele de dincolo s-au mai potolit. Era ziua de Anul Nou 1948.
Toţi ceilalţi soţi ai mei erau convinşi că ai lor, din familie sau de la serviciu, vor interveni pentru ei şi vor fi eliberaţi. Eu n-aveam pe nimeni decât pe Domnul şi aşteptam liniştit voia Lui, oricare va fi ea.
În ziua de Anul Nou a fost eliberat unul din cei doi notari şi una din cele două doamne.
A doua zi era sâmbătă şi zi de lucru. A fost scos celălalt notar şi „fratele“ M., secretarul primăriei, care, având cheile instituţiei la el, a trebuit să fie eliberat. I s-a spus că doar pentru un ceas. Dar n-a mai venit înapoi niciodată…
Îşi „aranjase“ situaţia…
A treia zi, duminică, a fost eliberat preotul Ilie, „fiindcă trebuia să facă slujba la biserică“…
A patra zi a fost eliberat şi avocatul.
Iar a cincea zi, noaptea, eu, numai cu doamna Tina, sora ministrului, am fost ridicaţi de un poliţist şi duşi la tren, fără să ni se dea voie să luăm cu noi, fiecare, decât câte o pătură subţire.
Ne-am cumpărat pe banii noştri bilete de tren până la Oradea. Astfel am ajuns într-un celular cu etaj, clădit proaspăt în curtea unei case mari cu zidării mărginite de trei străzi.
În celula a doua din colţul de la etaj, unde am fost împins, erau, pe lângă trei pereţi, trei priciuri înguste de scândură. Două din ele erau ocupate, al treilea mă aştepta pe mine.
Mi-am aruncat pe laviţa goală pătura mea şi m-am uitat la cei doi… Păreau oameni simpli, ca mine, aşa că le-am spus tare: Bună dimineaţa!
Dar ei, îngroziţi, mi-au făcut, amândoi dintr-o dată, semn cu degetul la gură, semnul care în toate limbile pământului înseamnă: Taci! În şoaptă!
Pe urmă, în şoaptă, mi-au explicat ei că aici suntem la Siguranţă. Căci toţi mai-marii de aici sunt străini. Şi că noi aici suntem în cea mai mare primejdie. N-avem voie să vorbim între noi decât în şoaptă. N-avem voie să ştim cine este lângă noi. N-avem voie să întrebăm şi să spunem nimic. N-avem voie să ieşim decât până la WC. De două ori pe zi, seara şi dimineaţa, când suntem scoşi de către gardianul care este permanent pe sală…
– Dar peste zi, dacă ai nevoie, nu te scoate?
– Cu foarte mare greutate! După ce baţi de nu ştiu câte ori în uşă.
– Dar de mâncare dă ceva?
– Celor de care ştiu familiile şi cărora li se aduce mâncare la poartă, li se primeşte mâncarea şi le-o aduce gardianul, o dată şi chiar de două ori pe zi, aici, în celulă. Pentru cei de care nu ştie nimeni, vine unul de la penitenciar cu o găleată de mâncare şi le dă. Cine are castron şi lingură, ca să-şi ia mâncarea, mănâncă, cine nu, nu.
– De dumneavoastră ştie familia?
– Ştie. Noi suntem de-aici, din Oradea. Eu sunt maistru, ăstălalt conducător de tramvaie. Amândoi suntem români. Avem nişte duşmani acolo, la serviciu, care ne-au pârât cu cine ştie ce. Stăm aici de două săptămâni şi nu ne-a întrebat nimeni nimic. Dar soţiile noastre vin la noi cu mâncare caldă de fiecare dată… Dumneata de unde eşti? Ai pe cineva pe aici?
– Eu sunt de la Beiuş… Am şi eu cunoscuţi aici la Oradea, dar încă nimeni nu ştie de mine că sunt aici. Poate peste două-trei zile, când vor afla de la cei de acasă.
Era, după cum socoteam noi, pe la amiază. Eu nu mâncasem de ieri. Şi nu dormisem toată noaptea. Îmi era tare frig şi tare foame. Erau primele zile din ianuarie 1948.
Într-un târziu se auzi mişcare pe coridor!
– Vine mâncarea, ziseră cei doi.
Şi, într-adevăr, la ei veni. La fiecare dintre ei gardianul le aduse câte un sufertaş cu mâncare caldă şi pâine. Mâncară şi dădură înapoi vasele goale.
Mult mai târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
– Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
– N-am, zisei eu, ieşind. Pe sală era un om cu haine vărgate, cu o găleată, plină până la jumătate cu fasole, în mână.
– În ce îţi iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!
M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, mi-am împreunat mâinile şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mâncare, în căuşul palmelor mele împreunate.
Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front…
Spun toate aceste lucruri nu pentru cei care au trecut pe-acolo, ci pentru cei din generaţia care va veni, fiindcă poate va ajunge vreunul din ei în astfel de stări. Să nu mai meargă pe un drum necunoscut, cum am mers noi. Nu spre a se înspăimânta, ci tocmai pentru a nu se teme. Căci Hristos le face pe toate uşoare pentru cel ce suferă din pricina Numelui Său.
Ştiind mai dinainte câte ceva din cele ce se pot petrece pe acolo, vor suferi mai puţin şi vor răbda mai frumos.
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III
1 Comment