Plecaţi din Egipt, israelitenii se credeau scăpaţi de orice necazuri şi încercări.
Dar n-a fost aşa.
Scoţându-i din robia lui Faraon, Domnul îndată i-a băgat în şcoala cea mare a pustiei, în şcoala încercărilor şi necazurilor.
Dumnezeu avea să dea poporului său anumite lecţii care numai în şcoala aceasta se puteau învăţa.
„Şi căutând fiii lui Israel cu ochii, au văzut, şi iată, egiptenii veneau după ei şi s-au temut foarte şi, cârtind, au zis lui Moise: Au doară nu erau morminte în Egipt, ne-ai scos pe noi ca să murim în pustia aceasta? De ce ne-ai scos din Egipt? ” (Ieşirea 14,10-11).
Trebuie să ne dăm seama că situaţia israelitenilor era foarte critică.
În faţa lor erau apele mării, iar înapoia lor sosea Faraon cu răzbunarea.
În faţa lor era moartea şi înapoia lor sosea moartea.
Şi trebuie să ne dăm seama cât de critică era şi situaţia lui Moise.
Strigătele şi furia poporului se îndreptau contra lui.
În acele clipe grele – ca de alte atâtea ori – Moise se va fi rugat Domnului să-i arate ce este de făcut Şi care a fost răspunsul Domnului? Iată-l:
„Şi a zis Moise poporului: Staţi liniştiţi… nu vă temeţi de nimic… Domnul Se va lupta pentru voi” (Ieşirea 14, 13-14).
Se va fi liniştit oare poporul pe urma acestui răspuns?
Cam greu de crezut.
Cum – va fi murmurat şi mai tare poporul – ne spui să stăm liniştiţi tocmai acum când suntem în gura morţii? „Şi a zi Domnul către Moise: Ce rost au strigătele astea?. Spune poporului să meargă înainte”… (Ieşirea 14,15).
Se vede şi din aceste cuvinte că la porunca Domnului ,,Staţi liniştiţi” poporul a răspuns: „Nu putem sta”.
Ce mult trebuie să-L fi supărat pe Dumnezeu acest răspuns.
El însă, în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită, s-a îndurat şi mai departe de poporul Său şi, despicând apele mării în două, i-a trecut pe fiii lui Israel ca pe uscat, iar pe urmăritorii lor i-a înecat în valurile mării (Ieşirea 14, 29-30).
Eu mă gândesc la mine şi la o întâmplare din viaţa mea.
Acum sunt câţiva ani de când şi eu am trecut printr-un fel de examen ca israelitenii. În carnea corpului meu se furişase o boală care mă istovea văzând cu ochii.
Am consultat diferiţi medici şi toţi mi-au răspuns într-un glas: Trebuie să te supui la o operaţie grea, altcum eşti pierdut -dar de altă parte, pentru reuşita operaţiei noi nu putem garanta fiindcă eşti prea slab.
Stăteam şi eu exact ca israelitenii la Marea Roşie; îndărătul meu era moartea, şi înaintea mea tot moartea.
În aceste clipe de grea încercare, m-am rugat Domnului cu toată căldura şi cu toată puterea sufletului meu.
Dar răspunsul Domnului era: „Stai liniştit”.
Mă frământam nopţile şi ceream Domnului un sfat, un ajutor, un răspuns, dar, la toate frământările mele, răspunsul Lui era: „Stai liniştit”.
Domnul mă pusese şi pe mine în faţa unui examen de credinţă şi mă ruşinez că nu l-am putut presta.
El însă,preabunul şi preascumpul meu Mântuitor, a trecut cu vederea îndoielile mele şi necredinţa mea şi m-a izbăvit.
Ce lucru mare este să ştii „sta liniştit” în faţa încercărilor!
În drumul spre Canaan, spre Patria cerească, fiecare pas ce-l facem trebuie să fie un pas de credinţă, de creştere în credinţă şi încredere desăvârşită în Domnul.
Dar, vai, firea noastră e mai mult ca a israelitenilor.
Când Dumnezeu le-a zis: „Staţi liniştiţi”, israelitenii se aşteptau să le zică: „Pregătiţi-vă de luptă, apăraţi-vă, fugiţi”.
Aşa şi noi: în faţa încercărilor, necredinţa noastră aleargă încoace şi încolo, face la planuri şi se frământă nopţile.
Doamne, ajută necredinţei noastre să putem sta liniştiţi în faţa tuturor încercărilor şi furtunilor.
De altcum, slabul examen de credinţă al israelitenilor de la Marea Roşie era firesc.
Ei, sărmanii erau abia scăpaţi din robie şi erau încă „prunci” în cele ale credinţei.
Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble.
Îl pune în picioare la o anumită distanţă şi apoi îl cheamă în braţele sale.
Îi întinde braţele, să capete copilul îndrăzneală a păşi.
Aşa face şi Domnul cu cei „născuţi din nou” (Ioan 3, 3); cu cei ce o rup cu Egiptul păcatelor şi pleacă spre Canaan, spre ţara făgăduinţei.
Îi învaţă „să păşească”.
Îi învaţă să umble pe picioarele cele sufleteşti.
Iar când cad, Domnul îi ridică în braţele Sale.
Oh! a „cădea”, a greşi, este lucru omenesc; dar e o mare deosebire între a „cădea” în braţele Domnului şi a cădea, râzând, în braţele diavolului (ca pe urmă să plângi o veş-nicie).
Un copil al lui Dumnezeu „cade” în braţele Lui şi iarăşi păşeşte înainte, până ce se învaţă a merge.
Părintele Iosif Trifa
din „Spre Canaan”
