O scrisoare a fratelui Traian Dorz adresată fraţilor din Cluj, trimisă apoi şi fraţilor din Preluci – 14 august 1977
Slăvit să fie Domnul!
Scump frate Viorel, scumpii noştri de la Preluci,
După scrisoarea pe care v-am trimis-o mai înainte, după cum ne-aţi rugat, pentru fraţii care vor lua parte la nunta iubiţilor noştri Vasilică şi Lena, vă trimitem acum aci, în copie, şi scrisoarea pe care am trimis-o la fraţii din Cluj, în urma cererilor lor pe care ni le-au făcut, cu privire la starea de vorbă de la Poiana Braşovului şi la comportarea de după aceea a unora dintre cei pentru care se făcuse această strângere şi această sfătuire frăţească şi care, după aceea, s-au comportat nepotrivit cu făgăduinţele lor, chiar din mijlocul fraţilor de atunci.
V-o trimit cu durere, cu amărăciune şi cu speranţă… spre înştiinţare şi învăţătură celor care, măcar în acest ultim moment, vor vrea să ţină seama de ele.
Domnul Dumnezeul nostru să binecuvânteze Lucrarea Sa şi s-o apere cu biruinţă şi în luptele de acum cum a apărat-o în luptele din trecut. Şi, după ce o va trece biruitoare şi peste aceste încercări şi cerneri, să-i ajute ca, pe viitor, să aibă bărbaţi plini de Duhul Sfânt, de credinţă, de smerenie, de sfinţenie şi de ascultare, care s-o poată înştiinţa din timp şi s-o poată feri mai departe de tot ceea ce n-au ştiut la timp să se ferească mulţi dintre noi şi, din pricina aceasta, au căzut ori în prăpastia din dreapta, ori în cea din stânga, care sunt de-a lungul drumului nostru, până la venirea Domnului.
Rugaţi-vă să ridice Domnul la secerişul său bărbaţi vrednici, tineret ascultător, mame credincioase, adunări unite şi binecuvântate, suflete ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, care să se lege prin credinţă statornică şi prin ascultare smerită, cu un cuget curat şi cu o inimă ascultătoare, de lanţul de aur al înaintaşilor noştri, pentru ca şi urmaşii lor binecuvântaţi să-i aibă pe ei înaintaşi şi modele destoinice şi vrednice la care să poată privi totdeauna cu bucurie şi pe care să-i poată urma totdeauna cu plăcere, cu cinste, cu demnitate şi cu biruinţă.
Domnul să vă binecuvânteze, să vă păzească de orice rău, să vă dea putere să treceţi cu bine peste încercările în care sunteţi şi acuma cernuţi unii. Pentru ca, după ce pleava învăţăturilor stricătoare şi a convingerilor rele, şi a încredinţărilor străine va fi zburat din noi şi dintre noi, să rămânem toţi ca boabele de grâu curat, rod vrednic pentru hambarul Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum a dorit Domnul, aşa cum s-au rugat înaintaşii noştri, aşa cum ne rugăm şi noi acum, cu ochii plini de lacrimi, când ne gândim la toţi cei iubiţi de acolo, pe care ştie Domnul dacă va mai fi vreodată vreo ocazie să vă mai întâlnim trupeşte pe pământ.
Cel din urmă cuvânt pe care vi l-am spus, să vă aduceţi aminte că este ca cel dintâi pe care ni l-aţi auzit acuma atâţia zeci ani: să rămâneţi alipiţi de Domnul, hotărâţi şi statornici lângă vatra caldă şi la învăţătura sănătoasă pe care am primit-o noi de la început şi prin care ne-am legat şi am căpătat făgăduinţa mântuirii. S-o ducem până la sfârşit, hotărâţi şi credincioşi, aşa cum ne-au lăsat-o ei. Pentru ca să putem ajunge şi noi să fim vrednici să fim adăugaţi, la capătul luptei noastre, la ceata lor minunată şi la oştirea lor biruitoare din Împărăţia cerească.
Cu acest gând, vă binecuvântăm în Domnul şi vă rugăm să înţelegeţi bine cu câtă durere v-am vorbit despre acele lucruri care totdeauna ne sângeră inima când le amintim. Şi cu câtă căldură să-L rugăm pe Domnul pentru acei fraţi care ne-au jignit, care ne-au nedreptăţit, care ne-au îndurerat şi ne-au chinuit de treizeci de ani acum, întruna, şi care n-au vrut nici să primească, nici să asculte, nici să urmeze nici una din înştiinţările care li s-au făcut şi prin sfaturi, şi prin scrisori, şi prin îndemnuri, şi prin lacrimi, şi prin stăruinţe. Ci continuă şi acum să tulbure şi să dezbine întâi inimile lor, de către unitatea frăţească, prin acele încredinţări străine pe care le-au primit de la străini şi şi le mai păstrează încă. Cu care apoi continuă să tulbure şi să dezbine adunările Domnului. Toţi îi cunoaşteţi cine sunt. Ne gândim cu amărăciune şi cu durere la ei. Dar, mai presus de orice legătură pe care am avea-o pe pământ, trebuie să punem ascultarea de adevăr şi umblarea potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toată durerea pentru starea lor, trebuie să luăm toată hotărârea pe care ne-o cere Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a nu lăsa şi mai departe ca această învăţătură nimicitoare să-i tulbure şi să-i dezbine şi pe alţii.
Dumnezeu să vă dea şi lumina, şi puterea să luaţi această învăţătură drept de la El; şi apoi să urmaţi cu hotărâre îndemnul pe care vi-l porunceşte tot Cuvântul lui Dumnezeu, toată durerea frăţietăţii şi toate urmările îndurerate şi triste ale faptelor acelora care nu ascultă de Dumnezeu.
Domnul să vă ajute în orice gând şi lucru bun. Amin.
Iată, deci, în copie, scrisoarea pe care am trimis-o fraţilor de la Cluj:
Scumpii noştri fraţi din Cluj!
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi puternicului nostru Mântuitor Iisus Hristos, prin lucrarea şi tăria Duhului Sfânt, Care lucrează cu tărie în mijlocul nostru.
Binecuvântat să fie Numele Lui cel Biruitor, care îşi supune toţi vrăjmaşii Săi, rând pe rând, la picioarele Sale, mântuindu-i pe cei ce se pot pocăi sincer de păcatele şi de orbia lor, iar pe cei neascultători şi nesupuşi spulberându-i ca pleava sau măturându-i ca pe nişte gunoaie la locul care li se cuvine.
Cât de puternici şi de îngâmfaţi erau cândva alţii, mulţi, mulţi! O, câţi am văzut numai noi… Şi cum i-au dus vânturile… şi cum i-au ars flăcările… şi cum nu mai sunt nici urme de ei! S-au nimicit toţi.
În anul 1935, s-au ridicat împotriva Oastei Domnului celei adevărate, împotriva Părintelui Iosif şi a celor care eram cu el şi ţineam mărturia cea adevărată, s-au ridicat ca nişte lei răcnind cei mai puternici vrăjmaşi ce puteau fi atunci. O mare mulţime dintre fraţii noştri s-au unit atunci cu mitropolitul Bălan, cu Secaş, cu Vonica, cu Oprişan şi cu alţii mulţi, mulţi. Toţi, agitaţi şi aţâţaţi de duhul „literei” şi al formalismului potrivnic, care voia să ucidă duhul curat şi viu al Oastei, voluntariatul şi misionarismul ei din Biserica şi din poporul nostru.
Doisprezece ani de zile au durat luptele cu acest duh rău şi multe mii de suflete s-au dezbinat atunci. Şi multe zeci şi sute de adunări s-au împărţit. Lucrătorii s-au dezbinat şi, în marile lupte care au durat doisprezece ani, zeci de mii de suflete s-au nimicit. Toţi cei care nu aveau cugetul curat şi care mai aveau în inimile lor păcate ascunse, care nu se născuseră cu adevărat din nou şi care n-au vegheat cu grijă, toţi aceştia au fost daţi acelui duh potrivnic care lucra făţarnic, în numele Evangheliei şi cu Biblia, dar cu o viaţă şi cu o umblare împotriva Duhului Sfânt. Şi toţi câţi au fost daţi acelui duh viclean şi potrivnic, toţi s-au nimicit. Nici o pomenire nu mai este de ei. Şi cei care n-au murit trupeşte încă sunt morţi sufleteşte de atunci.
O, cum se vorbea de ei atunci!… Cum scriau gazetele şi cărţile… Cum umblau prin ţară, cum îi dezbinau pe fraţi contra Oastei celei adevărate… Cum ne batjocoreau pe noi şi cum învinuiau şi răstălmăceau tot ce a spus Părintele Iosif şi Lucrarea curată şi sănătoasă din Biserica noastră, a Oastei adevărate… Cu câtă viclenie lucrau aceştia peste tot! Unde fraţii erau sinceri, se prefăceau că sunt de partea Părintelui, până ce-i puteau înşela, ca să-i primească. Apoi le strecurau otrava învăţăturii potrivnice, înşelând astfel pe mulţi.
Dar curând Vântul ceresc i-a spulberat şi i-a nimicit pe toţi. Nu i-au primit şi nu i-au urmat, decât cei care n-aveau cugetul curat. Pe aceştia, Dumnezeu i-a dat acelui duh rău, ca să fie osândiţi împreună cu vrăjmaşii şi cu dezbinătorii pe care i-au primit. Fiindcă sunt scrise clar la II Tesaloniceni 2, 10 şi la II Ioan 10 aceste lucruri.
(…) spre a vă da seama ce mare păcat este să nu rămână cineva ascultător de învăţătura şi de unitatea frăţească. Şi ce mare păcat face şi acela care-i primeşte în casa lui pe cei nesupuşi fraţilor şi care se uneşte cu cei ce dezbină. Vor pieri împreună toţi, la fel.
Fraţilor, m-am bucurat din inimă pentru veştile despre fraţii ascultători de duhul păcii şi al frăţietăţii, precum şi de adunările pe care le aveţi acum acolo, prin bunăvoinţa celor puşi mai-mari peste noi şi care vă arată încredere şi dragoste, putând astfel să vă bucuraţi de hrana Cuvântului dumnezeiesc chiar acolo unde se şi cuvine să ne adunăm noi pentru a da laudă Numelui Său Sfânt, adică în Casa Domnului, în biserica Lui, după cum făceau şi primii creştini, care erau nelipsiţi de la templu şi care acolo erau întotdeauna la ceasul rugăciunii, după cum scrie în atâtea locuri Sfânta Scriptură şi după cum au fost şi întâii noştri fraţi, Lucrarea noastră frăţească de la început.
Dar tocmai de aceea vă rugăm şi vă îndemnăm şi noi, în Numele Domnului, cu atât mai mult când vi se arată încredere şi dragoste, să nu vă faceţi [vinovaţi] cu nimic împotriva Lucrării, să nu faceţi nimic rău. Ci să umblaţi atât în cuvânt, cât şi în fapte potrivit cu bunăvoinţa şi cu datoria pe care se cere să ni le arătăm noi faţă de Domnul, faţă de fraţii care vin acolo cu credinţă şi cu evlavie şi faţă de cei care ne arată preţuire tocmai din pricină că noi venim în numele Oastei Domnului, care a fost trimisă în Biserica noastră şi în poporul nostru pentru ca, prin mărturisirea cu viaţa noastră nouă, curată şi evlavioasă, şi sfântă, să ajutăm şi să chemăm şi pe alţii la mântuirea prin naşterea din nou şi prin trăirea în dragoste şi în sfinţenie.
Că, dacă viaţa şi trăirea noastră, mai ales a celor care-i învăţăm pe alţii, nu vor fi după cum vorbim, atunci noi suntem nişte mincinoşi care vom fi pedepsiţi, fiindcă Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Iată cum au fost pedepsiţi cei despre care v-am scris mai sus, chiar în faţa ochilor noştri. Nici unii n‑au mai rămas.
Acum s-au ridicat alţi potrivnici. De fapt, nu sunt numai de acum… Sunt de mai de mult. Dar nu s-au dat pe faţă chiar aşa de împotrivitori ca acum. Dar acum nu cu duhul formalismului, ca aceia din 1935 până în 1947. Ci cu duhul sectarismului, mai viclean şi mai potrivnic decât cei dintâi. Şi, deşi cei care au pornit întâi s-au nimicit, totuşi mai sunt încă urmaşi ai lor care n-au fost nimiciţi încă, dar pe care Dumnezeu sigur îi va nimici în curând şi pe aceştia. Duhul Domnului şi fraţii statornici s-au străduit să-i cheme şi să-i ajute să se trezească, să se smulgă din cursa diavolului care îi foloseşte ca să dezbine Lucrarea şi pe fraţi. Dar îngâmfarea diavolului le-a cuprins inima şi nu mai vor. După zeci de ani… după treizeci de ani de încercări cu ei prin sfaturi, prin îndrumări, prin îndemnuri, nu mai vor şi nu mai pot să se supună Domnului şi fraţilor. Ci, prin viclenie şi prefăcătorie, prin vorbiri de rău, prin învăţături şi purtări stricate şi stricătoare, se împotrivesc adevărului şi umblă tulburând şi dezbinând adunările frăţeşti. Ei umblă mereu pe de lături şi înşală sufletele neştiutoare care se încred în ei. Apoi le atrag în laţul făţărniciei lor şi al neascultării.
Îndrumătorul acestora este acuma Moldoveanu de la Sibiu, după cum înainte era doctorul Banu, maiorul Gaşpar, Belaşcu şi alţii de la Sibiu, dintre care unii au murit şi trupeşte, iar alţii încă nu. Uneltele acelui duh rău, care vin în numele Domnului şi în numele Oastei, dar fac slujba dezbinării, mai umblă încă printre fraţi, mânaţi însă tot de acelaşi duh al dezbinării, prefăcându‑se fraţi, dar lucrând contra frăţietăţii. Se folosesc de numele Părintelui Iosif şi chiar şi de numele nostru, fără ruşine şi fără teamă, până sunt primiţi. Iar apoi îşi seamănă sămânţa ruşinii şi a tulburării din inima şi din purtările lor, în alte inimi, care i-au primit.
Pentru unii ca aceştia, în frunte cu îndrumătorul lor de la Sibiu, s-a hotărât de către fraţi adunarea de la Poiana Braşovului din luna noiembrie anul trecut, 1976. Era ultima încercare de a-i ajuta pe aceştia să se îndrepte, dacă se mai pot… Acolo au fost chemaţi toţi cei vreo şapte, opt dezbinători de aceştia, împreună cu alţii vreo douăzeci şi cinci, treizeci de fraţi lucrători, spre a avea o ultimă ocazie aceştia de a se îndrepta, dacă mai au o fărâmă de sinceritate şi de temere de Dumnezeu în sufletele lor. Dar Moldoveanu n-a venit, deşi fusese chemat de mai multe ori, spunând că „dumnezeul” lui i-a zis să nu vină. Au venit alţii, vreo cinci, printre care şi Gheorghe Pop şi Bocăneală David de la Cluj.
După ce li s-a arătat pe larg, cu dovezi şi cu documente din istoria Oastei, cu semnătura Părintelui Iosif şi a tuturor fraţilor mai de seamă din Lucrare, mai ales de la consfătuirea pe ţară din 12 septembrie 1937 ([unde], împreună cu Părintele Iosif, toţi fraţii dintâi au hotărât că Oastea Domnului rămâne pentru totdeauna în Biserică, învaţă şi împlineşte întocmai toate învăţăturile Bisericii şi nu aduce nou nimic altceva, decât viaţa cea nouă şi trăirea în curăţia şi-n lumina Evangheliei), după ce s-au citit pe larg aceste hotărâri şi documente, fiecare dintre cei vreo treizeci de fraţi care erau de faţă au fost rugaţi să-şi spună fiecare, la rând, ce hotărâre ia faţă de poruncile lăsate de înaintaşii noştri atunci. Vrea să urmeze cum au lăsat ei atunci sau are o altă încredinţare? Ca să ştie ceilalţi fraţi, pe viitor, care este starea fiecăruia dintre cei de faţă.
Eu am declarat că rămân cu totul aşa cum am spus şi atunci în 1937, în 12 septembrie, când eram acolo lângă Părintele Iosif, împreună cu peste cei cinci sute de fraţi strânşi, veniţi atunci din toată ţara şi de peste hotare pentru a lua parte la acea consfătuire şi la acea hotărâre care a şi fost ultima împreună cu Părintele Iosif.
În starea aceasta de vorbă de la Poiana Braşovului, în ceasul acela, după mine au urmat, la rând, după cum erau aşezaţi în rând, toţi fraţii. Şi toţi au mărturisit la fel: că ei rămân aşa cum a fost hotărârea şi învăţătura de la început.
Condruz de la Nămoloasa (Galaţi), doar el a spus că vrea să rămână la urmă. Apoi şi Spulber de la Comăneşti (Bacău).
Când a venit rândul lui Pop Gheorghe şi al lui Bocăneală, au mărturisit cu lacrimi, în faţa tuturor fraţilor, că ei n-au ştiut aceste lucruri şi că, de acum înainte, le vor împlini întocmai ca şi ceilalţi fraţi, ca să fie una cu fraţii.
La urmă, şi ceilalţi doi au spus cam la fel.
S-a hotărât acolo, deocamdată, trei lucruri atunci:
- când este slujbă la biserică, toţi fraţii să nu fie la adunare, ci la biserică;
- când este vremea mărturisirii şi împărtăşirii, toţi fraţii să se împărtăşească, după cum se cuvine, la biserică;
- să nu se mai înceapă niciodată rugăciunea nici în adunare, nici acasă, fără semnul Crucii. Acesta era semnul Oastei de la început şi acesta a rămas pentru totdeauna. E bine să se facă semnul Crucii şi când se începe vorbirea; dar mai ales la rugăciune, neapărat.
O dată luate aceste hotărâri, adunarea s-a încheiat. La sfârşitul acelei adunări, Gheorghe Pop a vrut el să facă rugăciunea de mulţumire. A început fără cruce… deşi, doar de câteva minute, toţi fraţii hotărâseră să nu se mai facă rugăciunea fără cruce. Când am văzut aceasta, am ridicat glasul, întrerupându-l şi zicând: „În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Apoi l-am lăsat să continue el, sperând că a înţeles de ce am făcut eu aceasta. Dar el n-a vrut să înţeleagă, ci, în loc să se smerească, recunoscând că, poate, a greşit, şi să înceapă din nou, cu cruce, rugăciunea, a continuat cu împotrivire tot aşa cum a început.
Am simţit atunci că a intrat în el acel duh plin de împotrivire şi duşmănie mai îndârjit. Şi la fel am simţit că şi în ceilalţi a intrat acest duh.
După aceea ne-am despărţit. Dar chiar la ieşirea din casă, Gheorghe Pop a spus: „Am zis noi aşa, ca ei, dar noi vom face tot ca noi”.
După asta au urmat necazurile noastre în urma denunţului vrăjmaş făcut de către ei. Până când a ieşit la lumină adevărul, mulţi dintre fraţii nevinovaţi au avut de pătimit. Şi greu. Dar va veni răsplata lui Dumnezeu şi El le va răsplăti celor împotrivitori potrivit dreptăţii şi sfinţeniei. Adunarea de la Poiana nu se făcuse pentru cei care erau statornici şi sinceri – ei n-aveau nevoie. Ci se făcuse totul, se înfruntaseră primejdii, se făcuseră cheltuieli, se riscase atât de mult tocmai pentru acei câţiva de care ne era milă şi pentru care voiam să mai facem încă o încercare. Dar s-a dovedit în zadar. Ultima încercare a fost deci tot în zadar. Şi, prin prefăcătorie, şi-au arătat pe faţă toţi că nu au primit şi că nu vor să mai primească nici o îndrumare, nici o îndemnare şi nici o învăţătură, şi nici un îndemn de la fraţi. În realitate, erau şi au rămas dezbinaţi şi potrivnici şi după aceea, ca înainte. Dar încă mai împotrivitori.
După aceea au făcut, mai ales împotriva mea, tot răul pe care l-au putut face. Şi fiecare în parte, şi toţi împreună. De la Bocăneală am primit o scrisoare de zece pagini, plină de tot felul de jigniri şi vorbe neadevărate; de ameninţări şi hule, la care nu i-am răspuns, decât că l-am rugat pe Domnul să-i răspundă El, la vremea Lui, cum se cuvine, eu, lăsând şi încredinţând Domnului acest răspuns. Dar o astfel de scrisoare n-am mai primit în viaţa mea, decât o singură dată, în 1937, de la Vonica, cel care-l batjocorise pe Părintele Iosif şi împotriva căruia mă ridicasem atunci. Acum altul îmi scria, după patruzeci de ani, aceleaşi lucruri şi batjocuri jignitoare.
Fraţilor, mi-aţi cerut scrisoarea asta – mi-au mai cerut-o şi alţii. Le-am arătat-o la toţi, fiindcă cel care mi-a scris-o şi familia lui au zis că o vor arăta şi ei la toţi fraţii. Le-am spus că le voi ajuta şi eu, arătându-le-o fraţilor, ca să ne cunoască pe toţi: şi pe mine, şi pe ei. De aceea am arătat-o şi eu. Dar nu o răspândesc, n-o dau s-o copieze nimeni, pentru ca nimeni să nu-i răspundă direct la ea. Căci v-am spus că răspunsul i-l va da Dumnezeu. Eu cred – şi am lăsat totul în grija Lui, aşa.
Acum ce să vă zic? Vă rog să nu fiţi ca ei. Să nu vă luaţi la ceartă şi să nu vă ocupaţi cu vorbe rele şi cu jigniri, cum fac ei. Destul este pentru ei, pentru toţi cei care tulbură şi dezbină Lucrarea Domnului, oricum i-ar chema şi oriunde ar face acest lucru, destul este osânda în care sunt şi plata care sigur îi aşteaptă, dacă nu vor până la sfârşit să se îndrepte cu adevărat. Îi aşteaptă, de la Dumnezeu. Lăsaţi-i! Dumnezeu nu Se va lăsa mereu să fie batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cu cât mai târziu, cu atâta mai greu. Ceea ce s-a petrecut cu primii dezbinători se va petrece sigur şi cu aceştia, oricât de vicleni ar fi şi oricât de mulţi. Vine vremea fiecăruia.
Voi ocupaţi-vă, fraţilor, numai de zidirea şi de curăţia Cuvântului lui Dumnezeu şi a adunării frăţeşti. Numai pe învăţătura sănătoasă vă bizuiţi; şi numai prin curăţie umblaţi. Căci Viu şi Adevărat este Dumnezeul sfinţeniei şi al rânduielii. Şi El va curăţi Lucrarea Sa de tot ceea ce este necurat şi neascultător, pentru că este scris că El are lopata în mână şi Îşi va curăţi aria Sa. Grâul îl va strânge în grânar. Iar cei dovediţi pleavă şi gunoi vor merge la locul lor.
Harul lui Dumnezeu Tatăl să fie cu toţi cei ce-L iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos în curăţie. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 5
14 august, 1977
Fratele Traian Dorz
