– după Luca 13, 24 –
Dumnezeule Puternic, Tatăl nostru Cel Ceresc,
n-am nici lacrimi, nici cuvinte îndeajuns să-Ţi mulţumesc
că-ntre fraţii mei de luptă şi de lacrimi mă găsesc,
că Oştirea Ta trăieşte şi că rândurile cresc,
că ai Tăi ţin legământul, că Te-ascultă şi iubesc,
că-n mărturisirea sfântă, sufăr, însă biruiesc;
căci prin orice încercare, lupta nu Ţi-o părăsesc,
nu dau înapoi, chiar dacă lacrimile se-nmulţesc,
ci-n vâltoarea luptei sfinte mai puternic se-nfrăţesc,
cu curaj şi cu credinţă ne-nfricaţi mărturisesc,
prin cuvânt şi prin trăire, harul Tău dumnezeiesc.
Lăudat să fii de-a pururi Tu, al Cerului Părinte,
că-mplineşti şi-n viaţa noastră profeţia Cărţii Sfinte,
că ne porţi prin lupte grele, că ne ţii între suspine,
că ne-nveţi ce dulce-i lupta când e sufletul cu Tine,
să ne-arăţi din suferinţă ce e dulcea-Ţi bucurie
şi din moarte firii lumii ce-i viaţa pe vecie.
Fii slăvit în veci de-a noastre calde lacrimi de iubire
că-n necazurile toate ne-ai fost scut şi întărire,
ne-ai crescut mai mult în suflet sfânta flacără-a nădejdii
şi ne-ai sprijinit să trecem peste sute de primejdii,
căci Te-ai folosit de-atâtea slabe mâini şi slabe vase
ca să-Ţi duci biruitoare lupta cauzei luminoase
şi uimiţi cu toţi să vază că nu noi cu-a noastră minte,
nu puterea noastră slabă – ci Tu biruieşti, Preasfinte.
Numai Tu, căci numai Tu eşti neînvins pe veşnicie,
de aceea – toată slava, toată slava numai Ţie.
Azi, când iar loviţi în faţă şi din spate, şi din coaste
cad pe foile Scripturii calde lacrimile noastre,
lasă-Ţi binecuvântarea şi-ntărirea peste Oaste.
Ştii că n-aşteptăm în lume nici dreptate şi nici milă,
ştim că pentru-ai Tăi, în lume, numai scârbă e şi milă,
şi dispreţ şi nepăsare, şi-o nemărginită ură,
toate-n contra Ta, Părinte, cum se spune în Scriptură,
de aceea, dacă totuşi noi răzbim mereu ’nainte
şi avem atâtea zile pline de petreceri sfinte,
datorăm acestea toate numai îndurării Tale
care ne-nsoţeşte pururi – scut şi ajutor pe cale.
Când privim acuma-n urmă peste-atâtea lupte grele,
cu vrăjmaşi aşa potrivnici,
– ce făceam doar noi prin ele?
Ce făceam să fi fost singuri în noianul de durere,
ce-ar fi fost de-a noastre braţe, fără marea Ta putere,
ce-ar fi fost de-a nostru umăr, fără-a Ta tărie mare,
am mai fi ajuns noi astăzi biruinţa asta oare?
Însă astăzi, când dovadă Tu ne-ai dat cu-aşa tărie
că Tu Însuţi eşti în frunte ca să-nvingi cu măreţie,
când ne spui să nu ne temem, că ne-ajuţi în orice vreme,
– ce păcat am face, Doamne, de-am ajunge-a ne mai teme!
Când purtaţi de-a Tale braţe şi scutiţi de-a Ta aripă,
de ce-osândă-am fi noi vrednici, de ne-am îndoi o clipă!
Când ne-ajută haru-Ţi mare şi ne scapă-a Ta putere,
ce păcat am face, Doamne, pacea lumii de ne-am cere
şi-am dori să mai întoarcem de pe calea slavei sfinte,
iar din nou la starea tristă ce-o avusem mai ’nainte!
De aceea, chiar când plângem lacrimi grele şi amare,
în a lupte Tale zbucium şi-n a lumii apăsare,
Te rugăm, măreşte, Doamne, harul ce ne trebuieşte,
pe măsura-n care lupta şi povara noastră creşte,
ca s-avem întotdeauna ochii aţintiţi spre Tine,
inimile mai unite, drumul luminat mai bine,
lumea mai puţin plăcută şi păcatul mai cu groază,
iar lucrarea mai frumoasă, cu-orice pas ce-’naintează;
toarnă peste rana noastră undelemnul milei Tale,
întărire-n suferinţă şi-alinare-n ceas de jale.
Celor slabi ce-Ţi poartă lupta printre spini şi printre rane,
dă-le inimă să-nfrângă uneltirile duşmane,
celor ce uşor se lasă amăgiţi de căi streine,
dă-le grijă – legământul pân’ la moarte a şi-l ţine,
nimiceşte-a morţii curse puse de cel rău în cale,
fă-i biruitori prin toate pe toţi fiii Jertfei Tale.
O, Iisuse Doamne, astăzi când din nou strigăm spre Tine
de pe-ntinsul câmp al luptei, prin cântări sau prin suspine,
din izbânzi ce ne înalţă sau din chinuri ce ne-apasă,
lasă-n inimile noastre Duhul Tău – şi pacea-Ţi lasă,
duh puternic de-ndrăzneală, ca-ntr-o dragoste fierbinte,
neprivind deloc în urmă, noi să mergem tot ’nainte,
să nu-Ţi cerem nicicând lucruri rele-n Faţa Ta curată,
nici liniştea şi nici tihna ce-n păcate-aveam odată,
ci mai bine-n lupta sfântă să murim pe metereze
decât să lăsăm ca lupta cu păcatul să-nceteze;
nu vrem pace cu păcatul ce ne-nchide pururi gura
să nu spunem Adevărul ce ne-a poruncit Scriptura.
Chiar de-ar fi să ne sfârşească viaţa-n chinuri şi-n suspine,
să nu cerem pacea care ne-ar îndepărta de Tine.
Vrem să ne urmăm gornistul ce-a căzut în lupta sfântă,
dă-ne harul ce-nspre Tine inimile ni le-avântă,
cu răbdare în prigoane, cu-ndrăzneală prin pustie,
să nu dăm povara Crucii pentru nici o bucurie,
să nu vrem în lume slavă fără Tine, ci prin toate
să purtăm cu Tine-alături hula lumii lepădate,
să purtăm cu Tine jugul şi ocara, şi lovirea,
să ne poţi cunoaşte vrednici, să-Ţi împărtăşim mărirea,
să putem cu bucurie şi senini veni la Tine,
să-Ţi vedem în ceruri Faţa fără teamă sau ruşine.
Te rugăm şi mai departe, ori prin câte ne vei trece,
Faţa Ta, asupra noastră, iubitoare să se-aplece,
Duhul Tău să ne conducă, glasul Tău ne sfătuiască,
bunătatea Ta ne mustre, Mâna Ta ne sprijinească
să ne ducem pân’ la capăt pe o tot mai sfântă cale,
prin cuvinte şi prin fapte, flacăra iubirii Tale,
biruind prin orice luptă, să ajungem ţinta Mare
şi la capătul pustiei să intră în Sărbătoare.
Cântările Luptătoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2005
