Home Prin naşterea din nou, ucenicul lui Hristos capătă o fiinţă duhovnicească

Prin naşterea din nou, ucenicul lui Hristos capătă o fiinţă duhovnicească

Prin naşterea din nou, ucenicul lui Hristos capătă o fiinţă duhovnicească

Prin unirea lor cu Hristos, ucenicii Domnului au căpătat cetăţenie cerească.
Aşa au devenit ei cetăţeni ai împărăţiei lui Hristos, al cărei Împărat este El, Iisus, Domnul lor.
Taina aceasta, pe care Hristos le-o descoperea atunci în chip aşa de limpede şi de hotărât, a ajuns apoi pentru ei cea mai luminoasă încredinţare
şi cea mai clară explicaţie pentru toată soarta lor din lume.
Aceste cuvinte testamentare ale Mântuitorului le-a pecetluit lor, pe totdeauna, soarta, aceeaşi cu a Lui:
Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.

Prin naşterea din nou, din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Duhul lui Dumnezeu, ucenicul lui Hristos capătă o fiinţă duhovnicească,
o natură duhovnicească
şi o chemare duhovnicească.
Ieşind din robia păcatului,
şi lepădându-se de stăpânirea diavolului,
şi renunţând la înfierea lumească,
sufletul, devenit ucenic al lui Hristos, a intrat prin chiar această naştere din nou în robia neprihănirii,
în ascultarea lui Dumnezeu
şi în înfierea cerească,
devenind astfel, prin asta, un străin pentru lume şi un moştenitor al lui Dumnezeu (Ef 2, 1-12; Gal 4, 1-26; I Ptr 1, 23).

Cei care au fost cândva cetăţeni ai unei ţări, fii ai ei şi iubiţi de ea,
când o dată renunţă la cetăţenia aceasta şi îşi aleg o altă cetăţenie,
prin chiar acest fapt, ajung nu numai nişte străini pentru ţara aceea la a cărei cetăţenie au renunţat, ci chiar să fie priviţi ca nişte vrăjmaşi ai ei şi trataţi ca nişte răufăcători.
Când Hristos a venit în lume, I s-au făcut vrăjmaşi nu numai stăpânitorul lumii acesteia (In 14, 30),
ci şi stăpânitorii robiţi lui (Lc 4, 6).
Toţi s-au ridicat împotriva Domnului (Fapte 4, 27),
întocmai după cum fusese profeţit în Psalmi (Ps. 2, 2).
Îndată ce fiii lumii acesteia au băgat de seamă că Iisus este Fiul Tatălui, şi nu fiul lumii, au început cu toţii să-L urască şi să caute cel mai grabnic mijloc ca să-L trimită afară, peste hotarele lor, înapoi, la Cel care L-a trimis.
Îndată ce lumea bagă de seamă că ucenicul Domnului nu mai este de-al ei, procedează şi faţă de el tot aşa ca faţă de Hristos:
caută să-l alunge dintre ai săi,
să-l scoată din mijlocul ei
şi să-l trimită cât mai curând în Ţara sa.
Pentru aceasta foloseşte toate mijloacele pe care le-a scornit diavolul, de la cel mai nedrept, până la cel mai crud.

Şi totuşi, deşi adevărul de mai înainte al cuvintelor lui Dumnezeu se vede atât de limpede, atât în Sfintele Scripturi, cât şi în viaţa de toate zilele, vedem încă destui oameni care spun că sunt ucenici ai lui Hristos, fără a fi urâţi de lu-me,
spun că au naşterea din nou, fără a avea semnele ei,
spun că au cetăţenia cerească, fără a fi străini pe pământ
şi spun că sunt moştenitori ai vieţii veşnice,
dar n-au nici una dintre dovezile însoţitoare ale aces¬tei stări.
Ei speră că, potrivit Cuvântului Domnului, sunt aşa, dar în realitate nu sunt. Ce este cu aceştia?

Iată, pe harta ţării sunt o mulţime de râuri.
Ele sunt însemnate şi descrise ca nişte ape curgătoare, cu malurile pline de viaţă
şi, când te apropii, cu adevărat, la multe dintre ele vezi şi nişte tăbliţe pe care scrie numele lor.
Dar, în anumite vremuri şi locuri, apele unora dintre acestea seacă. Vezi numai albia lor tristă, goală şi uscată, cu noroaiele de pe fundul lor, dar fără nici o şuviţă de apă curată, vie şi limpede.
Numele lor este acolo.
Urma că ele au fost cândva pline de viaţă se vede.
Dar acum, poţi să arzi de sete şi poţi să cauţi oricât, nu mai găseşti acolo nici un strop de umezeală şi de stâmpărare.
Ci numai uscăciune şi moarte.
Iată şi starea multora, care au fost cândva ucenici vii, dar acum au ajuns numai nişte uscăciuni moarte şi lumeşti.

Credinciosule şi frate, oare nu cumva şi tu ai ajuns să fii din nou „din lu-me”?
Nu cumva trăirea ta, care odată se lepădase de păcat şi se unise cu Hristos, a ajuns acuma din nou să se lepede de Hristos şi să se unească cu păcatul?
Nu cumva, din dragoste pentru lumea de acum, ca şi Dima (II Tim 4, 10),
tu ai renunţat la cetăţenia Ierusalimului Ceresc (Gal 4, 26)
şi ai devenit din nou un fiu al întunericului şi moştenitor al osândei (Rom 1, 32; Apoc 21, 27)?
Ochiul lui Dumnezeu, care te cercetează, oare ce vede el la tine?
Vede el oare roadele care însoţesc credinţa (Gal 5, 22)?
Sau vede faptele firii pământeşti care însoţesc lepădarea de Hristos şi unirea cu felul lumii, vrăjmaş cu Dumnezeu?
Prin răspunsul pe care ţi-l dă conştiinţa ta, îţi vei vedea plata ce te aşteaptă în veşnicie.

Slavă Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru,
Cel ce Ţi-ai ales un popor al Tău care, prin taina naşterii din nou, să fie plin de râvnă pentru fapte bune
şi, umblând în căutarea moştenirii Împărăţiei Tale,
să trăiască preţuind lucrurile care nu se văd, mai presus de tot ce se poate vedea acum în lume,
fiind ca nişte străini şi călători prin aceasta şi căutători ai unei Patrii nespus mai bune în ceruri
şi dorind să fie găsiţi vrednici de Împărăţia Ta cerească.
Te rugăm, ajută-ne pe toţi ai Tăi să dovedim prin toată trăirea noastră că nici noi nu suntem din lume,
ci că suntem nişte râuri răcoritoare şi dulci şi pline de ape duhovniceşti, de viaţă şi limpezime.

Traian Dorz

din ”HRISTOS – MIJLOCITORUL NOSTRU” – pag. 87-90

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *