Oastea Domnului

Prin ușa cea strâmtă

Toate rânduielile lui Dumnezeu sunt bune şi folositoare pentru sufletul doritor după mântuire. Pentru unii, ele sunt povară, pentru alţii însă devin atât de plăcute, încât simt că fără de ele nu pot trăi. Diferenţele acestea decurg din înţelegerea diferită faţă de trăirea în Hristos.

Pentru a-L putea înţelege pe Dumnezeu (în măsura în care ne este îngăduit nouă), trebuie în primul rând „să ne lepădăm de noi înşine“. Oricât am încerca să ajungem la o altă condiţie, mai acceptabilă firii noastre, constatăm că orice ar fi să alegem va duce la faliment, fără această rânduială biblică, lăsată de Domnul Iisus Însuşi. Acceptarea acestei condiţii aduce o înţelegere lăuntrică a voii lui Dumnezeu, o stare ce se naşte în suflet, ca un dor fierbinte după o comuniune permanentă cu Dumnezeu, simţit în acest caz ca un Părinte Iubitor. Aceasta este o stare şi o relaţie de iubire. Iar, pentru un astfel de suflet, toate rânduielile lui Dumnezeu sunt mediul propice în care se păstrează relaţia iubitoare cu El.

Rânduielile lui Dumnezeu impuse din afară sunt considerate absurde şi imposibile, iar cel necredincios le batjocoreşte. De fapt, cum ar putea face roade bune un pom sălbatic nealtoit?

Dar în Dumnezeu nu este numai rânduială, ci şi ordine şi iubire… Iar între primii paşi făcuţi în lucrarea voii Sale, înţelepciunea iubitoare a lui Domnului a hotărât acest adevăr: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune“ (Ioan 10, 9).

Constantin AFRĂSILOAIA – Podoleni, Neamţ

Lasă un răspuns