Home Principiile catehezei biblice. Clasicism şi actualizare

Principiile catehezei biblice. Clasicism şi actualizare

Principiile catehezei biblice. Clasicism şi actualizare

DSC_0031.NEFPr. Conf. Dr. Constantin Necula,
”Revista Teologica”, nr.1/2014, p.115-122

1. Introducere

Dintre multele puncte de referinţă ale ieşirii din Ortodoxie a multora dintre candidaţii la neoprotestantism sau neopăgânism, atunci când se îndreaptă spre diverse sincretisme mediocre, se remarcă reproşul cu privire la lipsa de fundament revelat al propovăduirii. E clar că unii nu cred în Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, iar alţii şi-au asumat-o drept o proprietate privată. Ba unii chiar ne vând drept spirituale unele izvoare ale unei gândiri a câte unui iluminat, cum că ar fi revelate divin. Aşa se impun nu doar Osho sau Dalai Lama, ci şi alţii, viruşi ai informaţiei duhovniceşti, care propun adevăruri secretoase, minciuni puse ca fundament marilor minciuni. Iar epoca post-industrială a elaborat teorii asupra comunicării şi convieţuirii la fel de aproape de erezie precum ereziile dintotdeauna, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, dar omul mult lipsit de orizont spiritual, abrutizat şi robotizat. Comportamentul lor nu e nou. Tertulian, apologetul primelor veacuri, scria: „Cu Scripturile fură ei ochii şi cu îndrăzneala lor tulbură pe unii; iar în discuţii obosesc pe cei tari, amăgesc pe cei slabi şi pun în încurcătură pe cei de mijloc”[1]. Tot el ne oferă şi prima diagnoză asupra construirii unei apologii coerente în domeniul utilizării catehumenale a Sfintei Scripturi: „Ereziile nu admit unele cărţi ale Scripturii, iar pe care le admit nu le acceptă integral, ci cu adaosuri şi tăieturi, schimbându-le pentru a le acomoda la învăţătura lor. Şi dacă pe unele le primesc în întregime, le falsifică prin felurite interpretări. Un sens alterat dăunează mai mult decât un scris cu greşeli. Presupunerile lor deşarte în nici un caz nu vor să admită pasajele prin care ei sunt combătuţi. Ei se sprijină pe acelea pe care le-au alcătuit ei înşişi în chip mincinos, ori pe cele pe care le-au acceptat tocmai că se pot interpreta în mai multe feluri. Tu, cel prea iscusit în ale Scripturii, ce rezultat vei obţine în lupta cu adversarul, care tăgăduieşte tot ce afirmi tu şi afirmă tot ceea ce negi tu? Nu vei pierde nimic altceva în luptă decât vocea, dar nici nu vei căpăta altceva decât venin la inimă din cauza hulei lui”[2]. Pentru ca să conchidă, testamentar parcă, cu validitate veşnică: „Aşadar, nu trebuie să apelezi la Scripturi şi nici să te angajezi într-o luptă pe un teren unde victoria este sau nulă, sau nesigură, sau prea puţin sigură. Chiar dacă nu s-ar dovedi cu această luptă că amândouă părţile au aceeaşi însemnătate, totuşi o firească rânduială a tuturor lucrurilor pretinde ca, înainte de toate, să se discute în mod deosebit următoarele chestiuni: În stăpânirea cui a fost lăsată credinţa? Ale cui sunt Scripturile? De către cine, prin a cui mijlocire? Când şi cui a fost încredinţată învăţătura care-i vădeşte pe creştini? Căci acolo se află şi adevăratele Scripturi şi adevăratele tălmăciri, ca şi toate predaniile cele adevărate, unde se va dovedi că este şi învăţătura cea adevărată şi credinţa creştină cea adevărată”[3].

Remarcăm, necesar economiei studiului catehezei biblice, că ea nu poate fi fundamentată decât pe o Scriptură valabilă nu doar în traducere, ci şi în Duh, în modul în care se interpretează, că nu putem să ne războim la nesfârşit cu cei care-şi prezintă scriiturile lor drept izvoare revelate (caz clasic, Cartea lui Mormon) pentru că ridicăm textul lor la nivelul Scripturii revelate, a Noului Legământ desăvârşit pus la îndemâna noastră prin Buna Vestire a Cuvântului celui Întrupat. Nu putem, aşadar, pe baza unui principiu de drept roman arhicunoscut, să admitem de proprietari pe cei care-au „închiriat” Scriptura doar pentru a o transforma în catapultă propriilor interese, nu de puţine ori fixate în afara exigenţelor mântuirii (secte sinucigaşe, pastori avizi de putere politică, deturnări de adevăruri mântuitoare) şi a moralei creştine (sprijinirea pseudo-teologiei gendre, a libertăţilor morale disimulând păcate fundamentale).

2. Definiri ale catehezei biblice. Aspecte de vocabular catehetic

Dintre multele definiri ale catehezei biblice, unele dintre ele poartă cu sine amprenta istoricităţii mesajului biblic, care îşi are sursa în iudaismul dinamizat prin lucrarea educaţională a sinagogii. Am abordat, cu altă ocazie, misiunea acesteia din punctul de vedere al educaţiei sociale[4], o amintim fără a mai insista. Dar trebuie să reamintim că, în structura ei primară, exprimată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, proclamarea în sinagogă a Scripturii rămâne primul model al catehezei biblice, a cărei primă formă se va numi, general acceptat, kerigma apostolică. Pentru că, în sine, proclamarea Evangheliei poartă cu sine aceeaşi structură comunicaţională. Sefer Tora nu trebuia doar păstrată, într-o custodie sacră, ci şi proclamată, de unde şi dezvoltarea unui termen identitar Miqra, el definind cu exprimări echivalente, „lectura cu voce înaltă” (a chema, a recita – cu rădăcină comună şi în limba arabă)[5]. Din acest punct de vedere, aproape parafrazând conştiinţa tâlcuitorilor talmudici, teologia catehetică modernă insistă pe definirea cateheticii prin două dimensiuni: interactivă şi dialogică. Cuvântul lui Dumnezeu, inclus în circuitul cuvintelor umane, provoacă o serie de deplasări către cel care urmează să fie primit, de unde fundamentul prioritar al catehezei biblice: cuvântul lui Dumnezeu nu este doar pentru rostit, ci şi pentru a fi împlinit[6]. Spre deosebire de propovăduirea talmudică, cateheza creştină dezvoltă un dynamis constructiv, Evanghelia conţinând o putere de viaţă nouă, restaurată în Hristos.

Pornind de la realitatea că termenul grec kerigma desemnează, istoric şi metodologic deopotrivă, actul dar şi proiectul construcţiei unei proclamaţii sau al unui anunţ. Ceea ce încearcă să dovedească o parte din cercetători, cărora ne raliem, ţine de identificarea polului kerigmatic. El poate fi identificat cu uşurinţă ca fiind insistenţa asupra descoperirii Evangheliei ca dynamis/forţă de viaţă şi de înnoire, proclamarea, numită vestire, reiterând credinţa în Învierea întru Împărăţia lui Hristos şi nădejdea în ea. Această nădejde este sursa din care ţâşneşte cuvântul viu şi este inima kerigmei[7]. Timpului pastoral de acum i se propun o serie de tensiuni cotidiene, de care catehetul în domeniul catehezei biblice trebuie să ţină cont. Reţinem drept provocări ale pastoralei catehumenale tocmai faptul că nu mai putem socoti Evanghelia ca fiind deja cunoscută şi înscrisă în mod natural în cultura individuală a omului modern. Desigur că el poartă amprenta „omului ortodox”, aşa cum a definit-o la noi Părintele Rafail Noica, vorbind despre cultura Duhului[8], dar aceasta este eludată de un bombardament informaţional continuu, care constituie zgomotul de fond al lumii în care omul de astăzi trăieşte. Impactul între civilizaţii, globalismul comunicaţional, disjuncţia dintre morala creştină şi etica socială, falsele mystagogii ale sincretismului religios, coruperea cuvintelor prin utilizarea lor neconformă şi alte multe fracturi comunicaţionale au făcut din omul modern, uneori etichetat creştin, ba chiar răspunzător de propovăduirea creştinismului, un autist cultural. Un soi de dislexie a valorilor a derutat orientarea discursului catehumenal, uneori pornind tocmai de la Biblie[9].

De ce aceasta? Pentru că, insistând pe orientarea antropologică a discursului catehumenal, ceea ce Karl Rahner numea a fi pertinenţa antropologică, s-a pierdut din orientarea kerigmatică a propovăduirii, s-a eludat, tocmai fundamentul ei scripturistic. Acceptând teoria lui Joseph Dore[10], putem intui căile catehezei biblice: una ascendentă, care pleacă de la experienţa de viaţă, şi o alta, calea descendentă, fundamentată pe Revelaţie şi criteriile valorice ale credinţei creştine autentificate ca fiind esenţiale. Dacă admitem că în plan practic cateheza este un raport determinat de relaţia Revelaţie / experienţă catehet, este limpede că avem de a face cu două „necunoscute” extrem de variabile. În ce priveşte Revelaţia, Biserica încredinţează preotului/catehetului cuvântul lui Dumnezeu ca să-l facă viu. El scrutează, studiază şi vesteşte unei lumi încordate fonic, care se închide într-o curgere de zgomote care şterg cuvintele, le agresează. Un proces de agresare a intimităţii care colmatează vederea interioară. Preotul/catehetul ştie că acest cuvânt este afectat de propria vulnerabilitate datorată contingenţei istorice, dar ştie, de asemenea, şi că forţa irenică a Învierii vindecă şi mobilizează în bine viaţa sa[11]. Eficacitatea cuvintelor sale este însă un dar de la Hristos Însuşi, Cel ce vorbea cu putere multă. Inteligenţa interpretării Scripturii ţine de inteligenţa asumării gramaticii vieţii cotidiene, în aspectul său biologic şi duhovnicesc deopotrivă. Interioritatea sa, creşterea sa duhovnicească, nu se poate articula pe experienţa Bisericii dacă Scriptura nu este patria sa[12], locul din care izvorăsc către el soluţiile la tentaţiile lumii. De aceea, cu riscul de a părea afirmarea unui loc comun, cateheza biblică trebuie să fie fundamentată pe Biblie. Excesul pe o patristică „după ureche” propusă în catehetica şi omiletica multora dintre părinţii slujitori ai altarelor, înţepenirea lor în clivaje comunicaţionale, alterarea mesajului Evangheliei prin mediocrizarea vieţii propovăduitorului şi alte câteva astfel de aspecte sunt grabnic amendabile în planul pastoralei catehumenale.

Celălalt aspect aflat în fracţia revelaţie/experienţă ca fiind determinant unei cateheze sănătoase este tocmai experienţa. Ea nu trebuie privită doar ca vechime în preoţie sau alcătuirea de cateheze. Ci ea se defineşte într-o dinamică permanentă de elaborare a proiectelor catehetice şi în transformare interioară. Cei mai atenţi cateheţi sunt aceia care câştigă din propovăduire, care redefinesc priorităţile lor duhovniceşti şi academice, care dezvoltă o reflecţie şi o interpretare coerentă a memoriei vii a catehezei. Nu-i vorba doar de lectura Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, nici de acumularea unor biblioteci virtuale sau nu, pline de dicţionare, vocabulare ori lucrări exegetice, este vorba de o maturare a subiectului biblic în componenta sa care se comunică. Vorbim deja de o evoluţie neo-mediatică, un model educaţional care ne obligă să trecem de la o alfabetizare liniară la o multi-alfabetizare/ alfabetizare multiplă[13], inclusiv în ce priveşte conţinutul kerigmatic al catehezei. De aici şi concluzia că experienţa este orice altceva decât acumulare de timp în înţepeniri teologice ori administrative. Este ceea ce Henri Derroitte numea „a avea Biblia drept interlocutoare în cateheză”[14]. Experienţa devine astfel interlocutoare Scripturii numai în contextul în care s-a lăsat interogat catehetul de valorile acesteia. Comunităţile noastre pastoral-parohiale suferă tocmai din acest punct de vedere. O lipsă acută de cultură biblică naşte surogate. Exemplul catolic, în care documentele magisteriului sunt mai des citate decât Scriptura, a născut excesul de citări din structuralitatea primară a discursului protestant. Astăzi, în ciuda faptului că se argumentează de la Biblie, mare parte din teologii protestantismului sunt sociologi ori antropologi ori psihologi ori psiho-terapeuţi… Oricum s-ar numi şi fac dovada că ideea că ar putea fi umani fără Dumnezeu este o iluzie. De aceea multe din discursurile teologiei practice, de pedagogie catehumenală şi pastorală, sunt mai mult iluzionisme decât soluţii ca atare.

Dacă simpla recitare a Scripturii propune deja o pedagogie implicită este limpede că unul din principiile catehezei biblice este şi oferirea textului Scripturii. Nu există niciun motiv pentru a opri difuzarea textului acesteia în rândul şi la îndemâna credincioşilor. Editarea de foi parohiale ori texte cu un conţinut bogat de text biblic nu poate înlocui tâlcuirea dinaintea credincioşilor cu acurateţe a acestora. A maturiza discursul tău ca preot pe seama convorbirii catehumenale cu credincioşii, a provoca tinerii la înţelegerea unor teme de teologie comparată, a oferi bucuria copiilor de a „desena” cultura lor catehumenală sunt priorităţi imediate. Ele duc la maturizarea dimensiunii relaţionale, la articularea grupurilor pastorale într-un corp unic, parohia. Cateheza face, în fond, parohia. Obsesia doar pe programul liturgic, preocuparea pe realizarea unor programe ritualice fără conectarea lor la exegeza biblică este una dintre racilele demisiilor din ortodoxie ale multor contemporani. Desigur că un program catehetic echilibrat în conţinut, cu alternanţe între exegeza biblică şi mystagogia liturgică, între educaţia pentru viaţa duhovnicească şi articularea ei pe viaţa activă este, fie şi în plan teoretic, o soluţie. Nu cred în programul monocolor al catehezei biblice continue, al unei exegeze alungite doar în alte exegeze. Dar obligativitea momentului este uşor de remarcat: fundametarea pe Scriptură a demersului catehumenal obligă la proiectarea exigenţelor Scripturii în viaţa preotului/catehetului, a credinciosului, a comunităţii bisericeşti. Fără o astfel de „virusare pozitivă” orice demers de pastorală catehumenală se epuizează fără finalitate.

3. Clasic nu înseamnă profan. Nevoia unei gândiri pedagogice creştine în cateheză

Pentru catehetul creştin modern este extrem de important să înţeleagă că a construi în paradigmele clasicului nu înseamnă a sacraliza elementele unei metodologii profane până într-acolo încât să o propui ca mai imporantă decât cea clasică creştină. Un exces de dorinţă în alinierea la ştiinţele umane ale educaţiei a creat în cultura şi conştiinţa catehetului modern un hiatus fără sens. Între clasicismul patristic şi cultura intervenţiei catehumenale moderne. La nivelul catehezei biblice acest lucru se resimte cu putere. Inconstanţa construirii unei cateheze biblice se adevereşte în teren şi pentru că uităm prea ades fundamentele credinţei dinamice, a Părinţilor Bisericii. Nu-i vorba nicidecum de vreo minimalizare la schimb cu maximalizări abstracte. Provocările moderne, care au indus mutaţii antropologice în educaţia generală a omului modern au creat aşa-numitul paido-centrism, în defavoarea centrării pe copil a procesului educaţional, deci catehetic. Dacă întrebi un specialist în pedagogie de ce universităţile ori şcolile, în general, militează pentru un curricula (la singular, curriculum) centrată pe competenţe, răspunsul est eliptic de spirit educaţional: se produc schimbări majore în culturi, studiu pe canale alternative, accelerarea învăţării care duce la calificări rapide, asigurarea unei recunoaşteri sociale rapide ori a unei recunoaşteri naţionale şi internaţionale, competenţele fiind criterii de evaluare şi indicatori ai calităţii în fiecare domeniu. Termeni ca fiabilitate curriculară, competenţe alternative, transdisciplinaritate activă etc. te duc cu gândul la funcţionarea mecanicistă a unui sistem robotic al unei multinaţionale educaţionale. Ori produsul nu sunt sistemele calităţii coopetitive, ci oamenii!

De aici se naşte şi nevoia unui efort de redimensionare a acceptabilităţii în spaţiul educaţiei creştine a limbajului şi conţinutului metodologic al lumii umaniste de azi. Vedem cum el a falimentat, sistemele de înregistrare şi valutare a performanţelor educaţionale vizibile nu mai au nimic de spus copiilor lumii moderne, provocările intelectuale reducându-se la schematizări caricaturizate la maximum ori structuri demotivante[15]. Aici este rolul fundamental al unei cateheze biblice competente, în redescoperirea acelor motivaţii care să ţină vie memoria colectivă asupra exigenţei competenţei duhovniceşti. Pentru că din construirea unei cateheze corecte se poate naşte şi corecţia de traiectorie umană de care orice tânăr ori copil are nevoie pentru a-şi redefini valorile eshatologice. Exemplificând, va fi extrem de important ca un catehet cu valori intuitive cultivate în Duhul Sfânt să poată propune copiilor dintr-un cartier rău famat să-i schimbe faima, folosind pentru aceasta cateheza biblică despre prietenia Mântuitorului cu toţi cei nebăgaţi în seamă de structurile sociale ale vremii, ori să facă din convertiţii lui Hristos prieteni cu cei care aşteaptă bucuria Harului. Nici un subiect de cateheză biblică nu poate lăsa indiferent vreun suflet câtă vreme aceasta se realizează cu destindere, fără inflexiuni rigoriste morbid moraliste. Îndrăznim să credem că proiectele catehumenal-pastorale desfăşurate în ultimii ani, de genul Hristos împărtăşit copiilor ori Alege Şcoala, înainte de a desfăşura limitele unor acţiuni sociale (recuperarea din abandon şcolar a copiilor, de exemplu), au trezit conştiinţe. În primul rând ale preoţilor participanţi la proiect care aveau nevoie, ei înşişi, de redescoperirea propriilor vocaţii educaţionale, care nu pot izvorî decât din Evanghelie.

Merită să ne aducem aminte că, înainte de crearea broadcastingului formativ al Departamentelor de Pregătire a Personalului Didactic de pe lângă universităţile care formează profesori de specialitate pentru educaţia creştină a copiilor, cu extensiile sale spre religios, Catehetica era singura materie de învăţământ care constituia fundamentul pedagogic în propovăduirea în sistem catehumenal. Atât că întreaga piramidă a curriculei din facultăţile de teologie convergea în jurul acestui concept, încercând să fie rezervorul de care cateheza avea nevoie ca să poată lumina minţile credincioşilor, indiferent de vârstă. Efortul de a ne acoperi acum cu tot soiul de metode active incongruente nu trebuie să ne despartă de clasicul educaţiei catehumenale. Efortul realizării de cateheze centrate biblic nu poate lipsi din dinamica vieţii formative.

4. Concluzii

Într-unul din interviurile difuzate de radio în contextul zilei de 1 iunie, una dintre interlocutoare, o fetiţă, Cristina, de vârsta mărturisirilor inocente, cinci ani, întrebată ce vrea să fie când va fi mare a răspuns: Fericită! Orice afectare a relaţiei cu Dumnezeu a unui astfel de suflet poate costa enorm la judecata istoriei şi la cea finală. Şi aici nu vorbim doar de ratările educaţionale ale familiei ori şcolii, ci şi de inconsecvenţa catehetică propusă unor astfel de suflete. A fi constructiv şi sistematic, deschis şi pertinent în vocaţia catehumenală înseamnă, în fond, apropierea copilului ori tânărului de ideal. Fericirea întru Împărăţie. Ori, din acest punct de vedere, al dimensiunii eshatologice, cateheza biblică rămâne fundamentală. De aceea atenţia acordată în Biserica Ortodoxă Română trebuie reevaluată.
[1]  Tertulian, De Praescriptione Haereticorum/ Despre prescripţia contra ereticilor, XV.2, în vol. Apologeţi de limbă latină, coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), nr. 3, Bucureşti, 1981, p. 149.
[2]  Ibidem, XVII.1-4, ed. cit., p. 150.
[3]  Ibidem, XIX.1-3, ed. cit., p. 151.
[4]  „Sinagoga şi educaţia socială”, în vol. Perspective catehumenale. Tradiţie şi contextualizare pastorală. Studii catehumenale şi cateheze pentru azi, Ed. Techno Media/Astra Museum, Sibiu, 2013, 328 p.
[5]  Piero Stefani, Dalla Biblia al Talmud. Breve introduzione all’ermeneutica rabbinica.Ed. San Paolo, 2012, p. 17, 23-24.
[6]  Ibidem, p. 33.
[7]  Ibidem, p. 35.
[8]  Cultura Duhului, Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, 170 p.
[9]  În galantarele teologiei moderne poţi descoperi suficienţi pseudo-teologi care, comentând episodul Sodomei şi Gomorei, să facă din el fundamentul… acceptării homosexualităţii drept normalitate morală, nu doar socială.
[10]  „Annoncer Jesus-Christ dans une monde d’indifference”, în Rev. Catechese, nr. 110-111, p. 123-124.
[11]  Mgr. Dominique Rey, Le Pretre, Editions Tempora, 2009, p. 9-10.
[12]  Ibidem, p. 31.
[13]  Studiul lui Damiano Felini, „Di fronte a nuovi Maestri? (1). Ragazzi, media e comunicazione”, în volumul Pedagogie della Parola. L’emergenza educativa tra universo biblico e cultura della comunicazione, Ed. San Paolo, 2010, p. 89-94.
[14]  Henri Derroitte, studiul „Avoir la Bible comme interlocutrice en catechese”, în vol. Dimensions bibliques de la catechese, ed. Lumen Vitae, Bruxelles, 2013, p. 7-22.
[15]  Cea mai curajoasă critică a sistemului poate fi găsită în lucrarea lui Salman Khan, O singură şcoală pentru toată lumea. Să regândim educaţia, Ed. Publica, Bucureşti, 2013, 248 p.

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *