Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home PRIVEGHERE PENTRU TOATĂ VIAŢA

PRIVEGHERE PENTRU TOATĂ VIAŢA

PRIVEGHERE PENTRU TOATĂ VIAŢA

Vorbirea părintelui Florean Lezeu
de la adunarea din a doua seară de priveghere a fratelui Popa Petru

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Durerea care geme-n mine
nu pot s-o ţin, nici s-o desprind,
nici în tăceri, nici în cuvinte,
ci numa-n lacrimi şiroind.”
Cucernici părinţi, fraţi în Domnul, îndurerată familie şi jalnici ascultători şi fraţi, ce bucurie am avut în vară când, de marele praznic al celor doi Sfinţi şi propovăduitori ai lui Hristos Petru şi Pavel, într-o zi aşa de minunată de vară, ne‑am întâlnit atunci, cu o ocazie minunată. Unchiu’ Petrea de la Săucani, cunoscut în cele patru puncte cardinale ale ţării, îşi ţinea ziua onomastică. Mi-a zis: „Părinte, poate că o ţin pentru ultima dată în viaţă”. De-atunci mulţi nu l-am mai văzut… sau poate numai în treacăt. Poate că am mai vorbit… sau poate la unii le era dor să mai stăm, să mai vorbim gură către gură. Dacă vă mai aduceţi aminte, spuneam atunci: „Aţi venit la Săucani! Drumul Săucanilor, pentru frăţiile voastre, a fost drumul Damascului. Acest drum al Damascului să rămână veşnic luminos în viaţa frăţiilor voastre”. Şi am plecat fiecare la ale noastre. Unii am rămas cu necazurile noastre, alţii au rămas cu bucuriile, alţii s-au întristat, alţii s-au bucurat.

Dar în timpul acesta, în seara aceasta, în prima strajă din noapte, ne găsim în Grădina Ghetsimani, să priveghem. Ce oare să priveghem? Să asistăm la rugăciunea lui Hristos? Nu!… Să asistăm la căpătâiul aceluia care, în rugăciunea lui de fiecare dată, se ruga cu atâta zel şi patos. Îmi imaginam rugăciunea lui – aşa cum spunea un Sfânt Părinte despre rugăciunea omului credincios – că este foc care se urcă de la pământ spre cerul lui Dumnezeu. Ne cuprindea pe toţi în rugăciune. Îndreptat cu privirea spre cer, nu mai auzea, nu mai simţea pe nimeni. Trăia în extaz atunci, cu Dumnezeu. Eram departe de el. Poate mulţi eraţi în suferinţe, în necazuri – sau chiar şi-n bucurii dacă eraţi… „Doamne, se ruga el, adu-Ţi aminte de toţi! Pomeneşte-i, Doamne, şi dacă sunt la rugăciune, şi dacă sunt călători; călătoreşte, Doamne, cu ei. Adu-Ţi aminte de văduvi şi văduve, de orfani…”.

N-am putut să pătrund în taina sufletului lui, dar am simţit aşa… pe bâjbâite, că era parcă acolo o mare nelinişte; era un vulcan care clocotea; era ceva care nu se putea stăpâni. Nu spunea la nimeni, dar era plin de durere, plin de întristare şi n-avea alinare, n-avea stare, alerga. Şi, de multe ori când ne întâlneam şi vorbeam intim, îmi spunea:

– Părinte, poate sunt patru zile de când n-am pus nimic în gură.

– Vai, unchiu’ Petrea, ce te mai ţine?…

– Sunt, părinte, tot atâtea zile de când ochii mei nu s-au închis.

Sunt de un an în satul acesta, dar într-un an o singură dată l-am prins dormind. Nu ştiam când se odihneşte. Nu ştiam când mănâncă. Nu ştiam. Ştiam că adesea este plecat. Unde era plecat? Să întindă mâna acelora pe care i-a făcut ucenicii lui Hristos. Unde era plecat? Aici… aici era plecat. Unde suntem acum. Uneori, în ceas de noapte, bătea la uşile sau la ferestrele noastre: „Sculaţi, că eu sunt, nu vă speriaţi”.

Dacă până acum am dormit, să ne spunem fiecare: „Din seara aceasta, vreau să rămân în priveghere cu Dumnezeu până la sfârşitul vieţii mele”. Pentru că, uitaţi-l aci: a privegheat totdeauna. Nu l-am găsit dormind decât o singură dată – şi am venit la el şi la trei, şi la patru noaptea. De multe ori însă l-am găsit la rugăciune, când poate alţii dormeau. Poate că frăţiile voastre dormeaţi, însă el se ruga. Odată a venit să-mi deschidă uşa şi zic:

– Ce faci, unchiu’ Petrea?

– Dormeam…

Nu spunea că se ruga.

– Dar am văzut lumina aprinsă şi am îndrăznit să bat la uşă.

– Ei… zice, îţi mărturisesc ca la un părinte: mă rugam… pentru păcatele mele.

Ce făceam noi atunci oare? Poate că dormeam… Pentru unchiu’ Petrea, noaptea era zi. Noaptea era în rugăciune, ziua era în muncă. „Uitaţi-vă la înaintaşii voştri”, rosteşte Sfânta Scriptură. „Avem un nor de mărturii”, exclamă Sfântul Apostol Pavel. Ce au făcut înaintaşii noştri şi ce facem noi? Noi nu facem nimic, decât trăim la umbra lor. Înaintaşii noştri au lucrat în via lui Dumnezeu de dimineaţa, de-atunci i-a angajat Dumnezeu. Iar noi, care suntem aci, am venit în ceasul al doisprezecelea. (…) Da, ei au muncit pentru noi, ca să luăm şi noi plată cu ei. Noi suntem lucrătorii din ceasul al doisprezecelea, care prea multe nu avem. După cum lumina luminează-n întuneric, aşa să lumineze lumina înaintaşilor noştri pentru noi. Aceia care, cu timp şi fără timp, s-au străduit să se rupă în bucăţi pentru fiecare dintre noi. Să ardă pentru fiecare dintre noi.

Dar eu acuma oare simt că ard pentru aproapele sau nu ard? Mă simt rece sau cald? Spunea părintele Heredea ce fericit se simte atunci şi ce bucurie-i umple fiinţa lui când dă la cineva ceva, fără pretenţia sau aşteptarea să i se-ntoarcă înapoi. Că aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Să te simţi mai fericit atunci când dai”. Oare noi cum suntem? Noi ne simţim fericiţi când dăm sau când luăm? Acestea, pentru fiecare dintre noi, să fie un semn de întrebare.

Mărturisesc, în numele lui Dumnezeu, cu tărie: fraţi creştini, dacă nu vă veţi simţi mai fericiţi atunci când daţi decât când luaţi, nu sunteţi de la Dumnezeu. Cu tărie v-o spun! Aţi auzit în duminica trecută, că aţi fost la sfintele biserici (Ştiu că vă duceţi, dar spun totuşi: indiferent unde veţi fi, deschideţi uşa templului voi, urmaşi ai înaintaşilor noştri!) Şi vă aduceţi aminte, sigur, că a fost Evanghelia cu demonizatul din ţinutul Gadarenilor. Spune Sfântul Evanghelist Luca că acesta era desfigurat şi trupeşte, şi sufleteşte. Am spus duminică în sfânta biserică: „Dacă simt încă în mine patima acestui veac, dacă ştiu că sunt stăpânit de iubirea de argint, simt că sunt stăpânit de minciună, de ură, de vrajbă, de invidie, de omor, curvie (…) [să strigăm la Hristos să ne scape din această robie]”.

[Să ne gândim] că ne găsim în Grădina Ghetsimani, la prima strajă din noapte. Şi că aceasta înseamnă privegherea noastră din seara aceasta. Nu să stăm, să ne închidem urechile sufletului. Este timpul să vieţuim cu mare luare aminte, să ne deschidem toate porţile, toate ferestrele fiinţei noastre, să intre Cuvântul lui Dumnezeu. Că dacă Cuvântul lui Dumnezeu va veni înăuntrul nostru şi nu se va topi în noi cum se topeşte bulgărele de zăpadă, dacă sămânţa lui Dumnezeu va cădea în sufletele noastre şi nu va muri, şi nu se va topi în noi, iarăşi nu suntem nimic. Pentru că sămânţa care se topeşte şi moare, aceea aduce roadă. Dacă glasul Evangheliei, în fiinţa mea, nu se va topi prin trăirea mea, sunt un ucenic al lui Hristos de categoria a treia sau a patra. Atunci nu sunt nici rece, nu sunt nici cald.

Vin unii ce par cu guri de aur, se iau la întrecere să-L propovăduiască pe Dumnezeu, vorbesc despre iubire cu aşa zel, fascinează lumea, dar lăuntrul lor este gol; gol şi putred. Ce frumos este a predica Evanghelia, dar ce greu este a înţelege şi a trăi Evanghelia lui Dumnezeu! Acela care predică Evanghelia lui Hristos, şi nu trăieşte cu Dumnezeu, nu este decât un instrument zângănitor şi o aramă răsunătoare.

Să fim cu luare aminte, căci vorbele pe care le auzim în seara aceasta nu le vom mai auzi niciodată. Cu vorbele pe care le auzim în seara aceasta vom fi judecaţi de Dumnezeu fiecare din noi. Deschideţi-vă porţile sufletelor frăţiilor voastre, căci nu vorbim noi; mesagerii lui Dumnezeu vin, revarsă Cuvânt din belşug, ca să ne hrănească pe noi, pe cei care-L vor şi-L caută pe Dumnezeu cu adevărat.

(…) Fraţi creştini, [când Domnul a fost osândit la moarte], mulţi s-au întristat şi plângeau pe uliţele Ierusalimului. Şi apostolii plângeau pe undeva şi nu era cine să-i mângâie, dar Mântuitorul le-a spus: „Voi plângeţi şi vă tânguiţi, dar întristarea voastră în bucurie se va preschimba”. Iar femeilor Ierusalimului le spunea: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă copiii voştri”. După ce s-au terminat toate pe Golgota, alţii plângeau strânşi într-un colţ undeva, iar pe uliţele Ierusalimului, în faptul nopţii, se auzeau urlete de bucurie. La palatul mai-marilor Ana şi Caiafa erau ospeţe: „Am scăpat de răzvrătitor!…”.

Cine are urechi de auzit, să audă…

În seara aceasta, fraţi creştini, suntem aci la căpătâiul aceluia la umbra căruia am crescut, a aceluia care a auzit chemarea: „Vino după Mine şi te voi face pescar de oameni”. El a zis: „Haideţi să ne facem fiii lui Hristos!”. Ce ne rămâne nouă acum când priveghem în prima strajă din noapte? Să rămânem până la sfârşitul vieţii noastre treji, nu dormitând, ci stând şi veghind.

Mi-aduc aminte că „fie iertatul” a venit în Postul Paştilor să se mărturisească. Atunci s-a întâmplat ceva deosebit cu mine. Cu o săptămână înainte mi-a zis:

– Părinte, aş vrea să mă mărturisesc şi eu. Când e mărturisirea? Că vin de la lucru, unde sunt…

Nu mai ştiu care a fost ziua fixată, parcă vinerea după-amiază şi sâmbăta. Au venit şi credincioase, şi… printre credincioşii satului a venit şi unchiu’ Petrea. Şi, aşa cum se face, după molitva obişnuită, credincioşii ies din biserică şi vine fiecare pe rând, cu lumânarea aprinsă, să se mărturisească. Aproape că ne-a prins întunericul când s-a terminat totul. „Dar nu vine unchiu’ Petrea, îmi ziceam eu. Unde-o fi?…”. M-am gândit că este plecat acasă şi urmează să vină sâmbătă după-amiază să se mărturisească. Deja era întuneric în biserică. Aprind lumina şi înăuntru, şi afară şi, când ies, unde-l găsesc pe unchiu’ Petrea?… Plângea la peretele bisericii. Atunci m-am întristat.

– Doamne, da’ ce este? S-a întâmplat ceva, unchiu’ Petrea?

– Nu, părinte, zice el, acum mă pregătesc să mă duc să vorbesc cu Dumnezeu.

Am rămas copleşit… Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva niciodată.

– Vino acum… e cam târziu, e seară…

– Ştiu că acum trebuie să mă duc să-mi plâng păcatele la picioarele lui Hristos.

Dacă vreţi să-i luaţi exemplul, să fiţi cu luare aminte, să vă rămână această pildă pentru toată viaţa, căci am zis că, din seara aceasta, să priveghem până la sfârşitul vieţii.

Când a venit şi s-a pus sub patrafir, a zis:

– Binecuvântează, părinte, să-mi pot mărturisi eu păcătosul păcatele!

– Binecuvântat să fie Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

Atunci a zis mai departe aşa:

– Doamne, şi eu păcătosul şi netrebnicul vin şi cad înaintea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a Preacuratei Maicii Tale şi a tuturor Puterilor Cereşti, şi-naintea duhovnicului, pe care l-ai lăsat mărturisitor între cer şi pământ, să-mi mărturisesc eu păcătosul păcatele mele…

Oare noi ne gândim atunci când mergem la mărturisire că vorbim cu Dumnezeu? Şi spunea:

– Da ştiu, părinte, că într-adevăr Dumnezeu deschide acum cerul pentru mine şi vorbesc în timpul acesta cu Dumnezeu. Doamne, tot păcatul l-am săvârşit, cât este între cer şi pământ. Doamne, mulţimea păcatelor mele a întrecut şi nisipurile mărilor, iarba şi frunza pământului… Om mai păcătos ca mine nu există, Doamne, pe faţa pământului… (…)

„Frate de aur şi de miere sfântă”
– Popa Petru de la Săucani – vol. 1

Lucrare alcătuită de Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!