La 2 februarie s-au împlinit 46 de ani ( a se citi 72 de ani, a.c. ) de la trecerea în veşnicie a fratelui învăţător IOAN MARINI, neînfricatul apostol al lui Hristos.
Acest om înfrăţit cu durerea, dar şi cu pacea lui Hristos care întrece orice pricepere omenească (Filip 4, 7), a înţeles ca nimeni altul să unească meditaţia cu acţiunea. Stăruia în rugăciune ceasuri îndelungate, dar ştia în acelaşi timp că nu-şi putea face o colibă pe taborul rugăciunii şi al meditaţiei. Încărcat de putere duhovnicească, el cobora, în Ierusalimul luptelor şi neliniştelor de tot felul, şi, lepădându-se de sine, îşi lua crucea urmându-L cu credinţă şi răbdare pe Mântuitorul său.
Ioan Marini nu făcea parte din categoria acelor păstori scrobiţi şi în ţinută şi în idei, care, după ce şi-au ţinut „predica“, improvizată sau solid organizată după toate legile oratoriei, coborau de la amvon, considerând că şi-au îndeplinit îndatoririle spirituale pentru o întreagă săptămână faţă de turma încredinţată spre păstorire. Pentru acest suflet de apostol, Cuvântul lui Dumnezeu nu era „predică“, ci trăire zilnică, luptă îndârjită cu păcatul, pentru a lărgi cu fiecare suflet adus la mântuire hotarele împărăţiei cerurilor încă de aici, de pe pământ.
Munca de evanghelizare din marile adunări desfăşurate în biserici sau în pieţe era o unealtă unită în chip atât de fericit cu munca de la om la om. Aproape că nu trecea o zi să nu cerceteze ori o familie nevoiaşă, ori vreun bolnav, ori nişte bătrâni uitaţi prin azile, ori vreun suflet chinuit de deznădejde şi necredinţă.
Într-o zi a intrat în curtea unei ţărănci de la marginea comunei Săsciori, locul său de naştere. Aceasta avea o droaie de copii. Câţiva mai măricei se jucau prin curte, vreo doi, care mergeau copăcel, o ţineau de poale în timp ce spăla rufe; altul scâncea în leagăn… Era atât de învălmăşită cu treburile, biata gospodină, încât numai de discuţii nu-i ardea!
Fratele Marini, după ce o salută cu blândeţe şi căldură, se aproprie de ea. Trecu mâna mângâietor – cum îi era obiceiul – prin părul copiilor care s-au alipit şi mai mult de mama lor. Scoase îndată o cutie cu bomboane şi le-o întinse cu bunătate. Femeia îi mulţumi sfielnică şi, privind spre focul ce abia mai pâlpâia sub cazan, se îndreptă să-l mai învioreze cu nişte vreascuri. Fratele învăţător nu pierdu momentul, puse mâna pe cele două găleţi goale şi, făcându-mi un semn cu capul, o luarăm pe poteca ce ducea la râu.
– Vezi, dragul meu, avem acum prilejul să împlinim una din faptele bune pe care le-a rânduit Dumnezeu în ziua asta, pentru mântuirea noastră.
Gospodina ne-a întâmpinat cu nişte priviri în care se amestecau reproşul înlăcrimat cu recunoştinţa sfioasă. Apoi învăţătorul interveni rupând tăcerea:
– Dacă avem ochii cei dinăuntru mereu deschişi, chiar lucrând, putem fi în legătură sfântă cu Mântuitorul nostru printr-o neîncetată rugăciune. Omul de la ţară e cel mai aproape de Dumnezeu. El Îi poate simţi sfânta prezenţă în toate. Adevăratul creştin face din toate o rugăciune. Astfel, la arat: „Doamne, dă-mi lacrimi de căinţă, desţeleneşte-mi ogorul inimii, ca să poată primi sămânţa cuvântului Tău; în livadă: „Bunule Grădinar, curăţeşte tot ce-i uscat şi putred în cireşul inimii mele. Deschide-mi mugurii spre Tine, Soarele Vieţii! Încarcă-mă de roade, ca să nu ajung ca smochinul blestemat. Învaţă-mă să dăruiesc tuturor, dar să n-aştept de la nimeni nimic…“; în vremea prăşitului: „Doamne Iisuse, smulge şi nimiceşte din ogorul meu lăuntric toate buruienile poftelor şi ale păcatelor! Îndură-Te de mine, ca prin mila şi dragostea Ta, răsadul faptelor bune să-mi rodească din belşug în inimă spre slava Ta…
Uită-te la dumneata, se adresă fratele Marini femeii, cu câtă sprinteneală dai cămaşa aceea pe zolitor: în sus… în jos… fără nici o milă. O storci, o pui la fiert, o duci la râu, o clăteşti să iasă tot răul di ea până ce ajunge albă ca zăpada. N-a fost uşor pentru cămaşă! Dar numai aşa putea deveni curată.
Aşa-i şi cu haina noastră cea de nuntă. O primim, „fără pată şi zbârcitură“, prin baia Sfântului Botez. Dar o păstrăm noi neprihănită? Nu! O întinăm cu păcatele noastre care o fac mai neagră decât cârmâzul! Ferice de cel care n-a sfâşiat-o în spinii fărădelegilor… Dar Scumpul nostru Mântuitor, fiindcă ne iubeşte şi ne vrea să fim Mireasa Lui, trimite peste noi încercări, necazuri şi suferinţe… Omul cel firesc nu le înţelege. Toate acestea însă lucrează spre binele nostru, căci ele ne îndrumă spre Taina Pocăinţei. Din baia lacrimilor de căinţă, prin puterea Duhului Sfânt, veşmântul nostru îşi recapătă neprihana şi frumuseţea dintâi. Dar nu numai el devine nou, ci şi întreaga noastră fiinţă. Avem o minte nouă şi o inimă nouă. Aceasta e şcoala Golgotei şi a naşterii din nou prin care noi devenim de acum ostaşi ai lui Hristos…
Totul a decurs atât de natural, totul era făcut cu atâta dragoste şi sinceritate, încât inima femeii s-a deschis spre Cuvântul lui Dumnezeu ca un mugur spre razele soarelui.
Am rămas toată după masa în casa aceea de la marginea satului. Iar seara, când soţul femeii s-a întors de la câmp la rugat pe fratele învăţător să mai rămână… Au venit şi alţi vecini şi a fost o seară plină de pace şi bucurie. Au urmat apoi alte seri şi întâlniri minunate, când cerul cobora în inimi ca să întărească împărăţia lui Dumnezeu cu alte suflete care au început războiul cel sfânt al mântuirii, înrolându-se în Oastea lui Hristos.
Acesta a fost fratele Ioan Marini. Un învăţător şi un trăitor. El făcea numai ceea ce spunea – şi spunea altora numai ceea ce făcea, adică experienţa sa cu Domnul Iisus în Biserica Lui cea vie. Căci pe Hristos atât Îl cunoaştem, cât Îl şi trăim.
Iisus Biruitorul, nr. 2/1993
Prof. Gheorghe Precupescu
din ”Cruce și Înviere”, Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2008
