Preocupaţi îndeosebi de grijile Martei, limităm tot mai mult timpul rugăciunii. Părintele Iosif Trifa îşi dorea ca măcar timpul rece al anului să fie rânduit ca timp al Psaltirii, sfatul fiind dat poporului de rând ca provocare pentru a folosi apoi „zestrea scumpă a psalmilor” în tot cursul anului, Psaltirea fiind socotită de Părintele Iosif drept „cea mai minunată carte de rugăciuni pentru toate vremurile şi toţi oamenii…” («I. B», nr. 13/1935) şi că, atunci „când te rogi din Psaltire, nu trebuie să alergi în galop, ca şi când ai fugi pe drum, ci trebuie să înţelegi şi să simţi cu inima ceea ce citeşti, să simţi că s-a aprins şi inima ta” ((«I. B», nr. 15/2000). Poate că şi din greutatea câştigării acestei simţiri, Psaltirea, ca şi orice carte de rugăciuni, a fost lăsată adesea deoparte.

Filele Patericului românesc păstrează însă multe exemple de nevoitori ale căror nevoinţe cunoscându-le ne-ar putea ajuta să înţelegem de ce Psaltirea şi rugăciunea neîncetată le-au fost atât de familiare în fiecare zi. Iată, de exemplu, despre părintele Paisie Olaru (1897-1990) se spune că în fiecare noapte citea la Psaltire, postea zilnic până seara şi nu lipsea niciodată de la slujbele Bisericii care erau zilnice. El putea spune despre folosul psalmilor următoarele: „Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă la ascultare sau mergând pe cale. Credincioşii mai ştiu astăzi doar Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos” (Patericul românesc, 2011, p. 732).

Ce har avem în Lucrarea noastră duhovnicească prin faptul că putem câştiga acest înţeles în urma meditaţiilor zilnice la psalmi pe care fratele Traian Dorz ni le-a lăsat în „Hristos – Comoara Psalmilor”. Motivaţia scrierii acestor meditaţii e tocmai ceea ce ne trebuie ca să ne rugăm din Psaltire cum trebuie: „Îndemnaţi de gândul şi de adevărul că şi pentru noi astăzi – ca şi pentru urmaşii noştri până la sfârşit – Cuvântul lui Dumnezeu din Psalmi rămâne şi pe mai departe, ca şi pentru înaintaşii noştri, un mare ajutor şi o mare trebuinţă, am crezut că e bine să-i ajutăm câte puţin pe cei care au nevoie şi dorinţă de mai multă pătrundere în adevărurile şi tainele Sfântului Cuvânt din Psalmi, să-l înţeleagă nu numai cu inima, ci şi cu mintea lor” (Hristos – Comoara Psalmilor, vol. I, 2000, p. 5).

Dar Psaltirea nu cuprinde numai cei 150 din Biblie. Ea mai cuprinde şi alte tezaure ale Bisericii noastre. La sfârşitul fiecărei catisme, cei care au alcătuit-o au aşezat un minunat grupaj de scurte rugăciuni din cele mai frumoase şi expresive, pe care le avem ca moştenire de preţ de la Înaintaşi. Apoi, în Psaltire mai găsim laude la sărbătorile mai mari ale sfinţilor şi la praznicele împărăteşti (mărimuri), fapt care ne aminteşte mereu că rugăciunile particulare vor fi orientate mereu spre cultul Bisericii, spre cinstirea lui Dumnezeu prin minunatele noastre sărbători. Iar, în final, găsim Paraclisul Maicii Domnului, pe care suntem îndemnaţi să-l citim dacă se poate în fiecare zi, ca expresie concretă şi vie a cinstirii pe care o dăm Maicii Domnului. Prin acest cuprins variat şi bogat, Psaltirea depăşeşte prăpastia care s-a creat în mod nelegitim între Sfânta Scriptură şi cultul Bisericii.

Din această pricină, cei care au o evlavie mai stinsă faţă de viaţa şi cultul Bisericii nu o privesc cu prea mare bucurie; ei vor să citească psalmii numai din Biblie; şi atât. După felul în care este alcătuită, Psaltirea ne arată mereu că rugăciunile din Psalmi trebuie făcute în duh bisericesc şi ne orientează libertatea noastră duhovnicească în interiorul vieţii Bisericii.

Oare nu aceasta este pricina pentru care suntem nevoiţi să vorbim mereu nu numai despre folosul citirii psalmilor, ci despre folosul citirii Psaltirii, ca monument al vieţii Bisericii? O, adâncul psalmilor şi adâncul vieţii bisericeşti! „Adânc pe adânc cheamă” (Ps 41, 9) .

Preot Petru RONCEA