18 Iunie – Psalmul 69, v. 5: Dumnezeule, Tu cunoști nebunia mea

Nebunia este totdeauna rãtãcirea minții, slãbirea ei, tulburarea ei, întunecarea ei parțialã

sau pierderea ei totalã.

Rãtãcirea minții vine din abaterea omului de la adevãr,

slãbirea ei vine din alunecarea în vreo ispitã

și tulburarea ei vine totdeauna din cãderea în vreun pãcat.

Dar pierderea ei totalã vine din trãirea prãbușitã în mai multe pãcate și nelegiuiri.

 

Câtã vreme sufletul credincios își dã toate silințele sã uneascã în viața lui o virtute cu alta (2 Petru 1, 5),

atâta vreme omul va merge mereu crescând în putere,

și în frumusețe, și în luminã,

dupã cum

merge luna de pe cer când este în creștere.

Atunci mintea omului se face tot mai cuprinzãtoare,

se rotunjește tot mai frumoasã

și crește tot mai limpede,

iar în jurul lui se rãspândeșete tot mai multã luminã și bucurie.

 

Dar când râvna sufleteascã a omului începe sã scadã, sufletul acelui om începe sã dea înapoi.

Când întunericul începe sã acopere o parte tot mai mare din fața vieții lui, începe și orbia

Iar când pãcatul ajunge sã știrbeascã frumusețea credinței, lumina umblãrii, plinãtatea dragostei și ascultãrii sale, adicã toate virtuțile sale,

omul începe sã dea tot mai înapoi și sã alunece tot mai adânc în întuneric și în noroi.

Atunci nu mai este grabnic nici la ascultarea sfatului bun,

nici la rugãciunea smeritã,

nici la bisericã, nici la adunarea frãțeascã,

nici la ajutorãri,

nici la ostenelile pentru Domnul și pentru alții,

nici la jugul, la sarcina și la crucea Domnului.

De la toate acestea va întârzia tot mai mult, pânã când va lipsi de tot.

 

Va întârzia în pat, lenevindu-se și desfrânându-se.

Va întârzia în cârciumã, ticãloșindu-se cu bețivii.

Va întârzia la desfrânãri trupești și sufletești cu cei rãi,

la bancuri, la pahar, la tot ce este rãu

și de la tot ce este bun.

Multã vreme cei casa unui astfel de suflet care începe sã întârzie tot mai des și tot mai mult

sau cei din biserica lui și din adunarea lui

nu observã lipsa lui sau întârzierile sale

sau nu înțeleg cauzele pentru care el lipsește.

Unii întreabã de ce începe sã întârzie fratele sau sora lor, se mirã, se întristeazã, vorbesc între ei,

dar nu înțeleg de ce s-a schimbat de la o vreme din cum era mai înainte acest suflet în cum este acum.

Ei nu știu ce vierme roade inima aceasta care mai înainte era așa de înflãcãratã.

Nici din ce cauzã este acum așa de veștedã fața aceasta care mai înainte era atât de luminoasã, de seninã, de râvnitoare și de plinã de sãnãtate duhovniceascã.

Ci o vãd ofilindu-se și crescându-i tot mai mult uscãciunea și pierzarea.

Vãd cu tristețe cum mintea aceea limpede care judeca pânã atunci sãnãtos și se orienta drept în toate își pierde cumpãna și nu mai cunoaște calea bunelor deprinderi,

nici mãsura dreptelor îndrumãri.

Vãd cum începe sã înțeleagã sucit Cuvântul Sfânt

și sã vorbeascã nechibzuit despre învãțãtura cea dreaptã.

Vãd cum inima tulburatã ia hotãrâri pripite, umblã cu gânduri ascunse și alege tovãrãșii strãine și rele, cãzând în greșeli tot mai dureroase.

Vãd cã ceva nu mai este bun, dar nu știu ce.

Vãd cã ceva a ajuns ne-bun, dar nu știu cum.

 

O, ce nebunie este aceasta care îl face pe om așa!

Dumnezeu cunoaște, desigur, de unde a început nebunia aceasta și cunoaște cauza acestei nebunii a omului care a ajuns în pãcat din nou.

În bunãtatea Lui, Domnul așteaptã ca omul sã-și cunoascã nebunia sa și sã se scoale din ea.

Sã alerge la rugãciune, la pocãințã și la lacrimi, spre a putea fi vindecat iarãși…

Dar dacã omul nu cautã acest lucru, boala lui nevindecatã la timp îl duce la nebunia totalã.

Atunci își pierde mintea

și își pierde apoi și sufletul lui cel scump și unic,

își pierde mântuirea, pe vecii vecilor.

 

O Doamne, Bunule Binefãcãtor al sufletului meu,

vai, de câte ori am fost și eu în primejdia sã-mi pierd mintea mea cea sãnãtoasã și de câte ori am fost cuprins de nebunia ispitelor, din pricina nevegherii și a neascultãrii mele.

De câte ori mi s-a știrbit și mie lumina vieții mele și în câte primejdii de pierzare era sã mor din cauza alunecãrilor mele.

Te rog iartã-mi, Bunule Doamne, toate faptele lipsite de minte

și toate cuvintele pe care le-am spus și le-am fãcut, le-am gândit și le-am scris, cum nu era bine, în clipele mele de ispitã. Cãci nu este om viu, Doamne, care sã fie fãrã de vinã înaintea Ta.

 

Și nu mã mai lãsa niciodatã sã mai ajung așa, Doamne.

Te rog sã ai milã și de alții care vor mai ajunge în astfel de stãri rele.

Trezește-le mintea sãnãtoasã spre a-și vedea rãtãcirea și nebunia la timp spre a lupta și a se smulge din aceastã stare neneorocitã, alergând la Tine, ca sã scape, aflând din nou izbãvirea.

Cãci Tu, Doamne, cunoști nebunia noastrã a fiecãruia

și știi și vindecarea ei.

Amin.

Lasă un răspuns